- Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? am zis cătră bătrânul pădurar ce ne primise în gazdă.
- Ce vreți să vă spun, feții mei ? răspunse el. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului care port două sute de ierne în spate ? Voi vă ziceți români, ș-apoi vorbiți o limbă pre care eu n-o înțeleg. Purtați niște haine sucite pe niște trupuri stricate în care mă îndoiesc că este inimă. Sunteți așa de țigăriți și gingași încât de v-ar videa străbunii voștri, ar plânge de jale.
- Toate sunt așa, zise unul din noi râzând, dar încă tot nu suntem lipsiți de simțul auzului, și prin urmare ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute și aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. Ia deci în brațe cea ploscă burduhoasă și-ți răcorește gâtlejul.
Propunerea aceasta zâmbi bătrânului, care urmând sfatului dat, deșertă plosca, își drese glasul, și începu:
„Trebui să știți, feții mei, că eu sunt fecior vestitului Strâmbă-Lemne, care lua stejarul cât de gros, îl îndoia cu mâinile și-l făcea obadă de roată. El era un om foarte învățat și cunoscut pe vremea lui. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învățase carte la dascalul Pascal din Podul-Iloaei, ce știa toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascal Pascal, de unde nu știu cum a căzut în mâinile d. Barac de a tipărit-o. Petrecuse toată juneța sa la curtea lui Lăcustă, a lui Papură și a lui Pârle-vodă. Ce mai vremi acele ! Când vinea primăvara și ieșeau oamenii la arat, dacă nu le ajungeau boii la plug, se duceau la unguri sau la leși, și luând de acolo oameni, fie nemeși sau proști, șleahtici ori mojici - nu mai alegeau - îi înjugau și arau lanuri cât vezi cu ochii, unde semănau ghindă de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. De aceea, luat-ați seama când e ger iarna și vântul vâjâie, că dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipând, și videți strecurându-se din ele o apă fierbinte ? Acele, feții mei, sunt sufletele leșilor care țipă, și lacrimile ungurilor care picură, căci sufletele lor - pentru păcate pesemne - le-a osândit Domnul Dumnezeu să intre în copacii pădurilor, pre care le-au arat cu sudoarea lor. Ce să mai zic de oamenii vremilor acelora ? Ei erau nalți ca brazii și voinici ca smeii. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Peatră, care avea obicei când se punea la masă să înghită mai întăi șepte-opt bolovani, ca să-i facă poftă de mâncare.
La vrâsta de două sute optzeci ani, tatăl meu, văzându-se flăcău tomnatic, se însură cu jupâneasa Mărica, minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană, zicând adese niște vorbe chisnovate, la care tată-meu răspundea: „Tronc, Mărico !” La patru luni după ce se mărită născu o fată. Astă născare fără vreme cam supără pre tata, dar popa îl liniști, spunându-i că asta se-ntâmplă uneori, însă numai la facerea dintăi. Soră-mea n-a trăit, precum nici alți două sute de frați și surori ce am avut. În sfârșit m-a născut pre mine și văzându-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tândală. Nașterea mea costă viața mamei, iar tatăl meu, simțindu-se c-a îmbătrânit, chemă pre nașu-meu Pâcală, mă încredință lui, și apoi muri după ce mâncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicând că nu trebui să se ducă pe ceea lume flămând și însetat. El era atunci de patru sute optzeci și trei de ani.
* * *
Dă clic aici pentru Păcală și Tândală (2) !
