de Hans Christian Andersen.
 |
Cuvintele acestea le-a rostit un băieţaş care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos şi i-a înşirat pe masă. Toţi semănau leit între ei, unul singur era puţin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă şi nu mai ajunsese plumbul; dar deşi avea numai un picior, stătea tot aşa de drept ca şi ceilalţi cu două picioare şi tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, aşa cum aveţi să vedeţi îndată.
Pe masa pe care stăteau ei înşiraţi mai erau o mulţime de
jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumuseţea. Pe
ferestre puteai să te uiţi înăuntru şi să vezi toate încăperile. În faţa
castelului era un pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoară
care închipuia un lac. Pe ea pluteau şi se oglindeau lebede de ceară.
Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă era o fetiţă care
stătea în uşa castelului; era făcută şi ea din hârtie, însă avea haine
frumoase şi pe umeri o panglică subţire şi albastră, chiar ca o
broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât
faţa ei de mare. Fetiţa stătea cu braţele ridicate, fiindcă era
dansatoare şi îşi ridicase şi un picior, dar aşa de sus încât de departe
soldatul de plumb nu vedea unde-i, şi credea că fata are ca şi el numai
un picior.
"Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine - se gândi el;
atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un castel şi eu stau într-o
cutie în care suntem douăzeci şi cinci de inşi; nu-s tocmai potrivit
pentru ea; da' eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa."
Şi s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De
aici, putea să se uite în voie la doamna cea mititică şi subţire,
care stătea mereu într-un picior, fără să cadă.
Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din
casă s-au dus la culcare. Şi atunci, cutia cu muzicuţă a început să
cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb au început să
zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce-i,
dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba
şi creta se zbenguia pe tăbliţă. De atâta larmă, canarul s-a trezit şi a
început şi el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb şi cu
dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în
vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stătea tot aşa de neclintit
pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o clipă ochii de la dânsa.
Deodată, ceasul a bătut douăsprezece şi poc ! capacul
tabacherei s-a deschis, dar în tabacheră nu era tutun, era numai un
drăcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnică !
- Ascultă, soldat de plumb, a spus drăcuşorul, mută-ţi ochii în altă parte !
Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit.
- Bine, ai să vezi tu mâine dimineaţă - a spus drăcuşorul.
Când s-a făcut ziuă şi copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb
şi l-au pus pe marginea ferestrei şi, deodată, c-o fi fost drăcuşorul,
c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis şi soldatul de plumb a căzut
de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în
sus şi s-a înfipt cu chivăra şi cu vârful baionetei între două pietre
ale caldarâmului.
Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute;
dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă
soldatul de plumb ar fi strigat: "Aici sunt!" - desigur că l-ar fi găsit,
dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să strige
aşa, în gura mare.
Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese şi de la o
vreme turna cu găleata. După ce-a trecut ploaia, au venit doi băieţi.
- Ia uite - zise unul dintre ei - un soldat de plumb ! Ia să-l luăm şi să-i dăm drumul pe apă !
Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre şi i-au
dat drumul pe apa care curgea prin şanţul de pe marginea străzii; cei
doi băieţi alergau pe lângă el şi băteau din palme. Ce umflată era apa
şi ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu şagă ! Luntrea de hârtie se legăna
încoace şi încolo şi câteodată se învârtea aşa de repede încât soldatul
tremura. Dar tot neclintit rămânea, faţa îi era nemişcată şi el se uita
drept înainte, şi nu scăpa puşca din mână.
Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeţ. Era întuneric chiar ca în cutie.
- Oare unde mă duc ? se gândea el. Asta-i numai din vina
drăcuşorului ! Ah, dacă fetiţa aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu
mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este !
Deodată, a venit un şobolan care îşi avea casa acolo, sub podeţ.
- Ai paşaport ? a întrebat şobolanul. Arată-mi paşaportul !
Soldatul de plumb n-a răspuns nimic şi şi-a strâns şi mai tare arma
la umăr. Luntrea a plecat mai departe şi şobolanul după ea ! Brr ! cum
îşi mai rânjea dinţii şi striga la aşchiile şi la paiele care pluteau
duse de apă:
- Opriţi-l ! Opriţi-l ! N-a plătit vama şi nu a arătat paşaportul !
Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o
clipă lumina zilei când a ieşit pe sub podeţ, dar deodată a auzit un
vuiet care ar fi speriat şi pe un om, cât de viteaz. Aici, la capătul
podeţului, pârâiaşul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru
soldatul de plumb asta era tot aşa de primejdios cum ar fi pentru noi
dacă ne-am rostogoli într-o cascadă.
Acuma era greu de tot. Luntrea a ieşit de sub podeţ; soldatul
se ţinea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi putut să spună că a clipit
măcar ! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă
şi a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la
gât; luntrea se scufunda tot mai tare şi hârtia tot mai tare se
desfăcea; apa îi ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la
dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă, pe care nu avea s-o mai vadă
niciodată şi în urechile lui răsuna un cântec:
Du-te la război, oştene,
Şi de moarte nu te teme !
Hârtia s-a rupt şi soldatul de plumb s-a prăbuşit în apă, dar
n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar în clipa aceea, un peşte mare l-a
înghiţit.
Ce întuneric era înăuntru ! Era mai rău decât sub podeţ şi era
aşa de strâmt locul ! Soldatul de plumb însă era neclintit şi zăcea
întins cât era de lung, cu arma la umăr.
Peştele umbla încoace şi încolo prin apă şi se
zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată şi nu s-a mai mişcat; pe urmă, o
fâşie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai
mare şi s-a auzit un glas strigând: "Uite soldatul de plumb !"
Ce se întâmplase ? Peştele fusese prins, dus la piaţă, vândut
şi acuma ajunsese în bucătărie pe masă şi bucătăreasa îl spintecase cu
satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete şi l-a dus în
casă; toţi cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care
călătorise pe apă până în pântecele unui peşte; dar soldatul de plumb nu
se prea fălea cu asta.
L-au pus pe masă şi... să mai spui că lumea nu-i plină de
întâmplări minunate ! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care
stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră; erau tot copiii
aceia; pe masă erau aceleaşi jucării şi castelul cel frumos cu
dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă. Stătea şi acuma tot într-un
picior şi cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească.
Soldatul de plumb s-a înduioşat aşa de tare încât mai că ar fi început
să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oştean nu trebuie să
plângă, aşa că s-a uitat numai ţintă la dânsa şi n-a spus nimic.
Deodată, un băieţaş a luat soldatul şi l-a zvârlit drept în
sobă - de ce l-o fi zvârlit că doar nu făcuse nimic rău ? Dar aici,
desigur că tot drăcuşorul din tabacheră şi-a vârât coada.
Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic şi se simţea
năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau
o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el. Culorile i se şterseseră; că i s-or fi şters de zbuciumul
călătoriei ori de atâtea necazuri care dăduseră peste el, cine mai ştie ?
Se uita la fetiţa într-un picior, fetiţa se uita şi ea la dânsul şi
soldatul simţea că se topeşte, dar tot neclintit stătea, cu arma la
umăr. Deodată, s-a deschis uşa, s-a făcut curent şi dansatoarea luată
pe sus de vânt a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat
foc şi s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el
decât un cocoloş de plumb şi când a doua zi dimineaţa servitoarea a
scos cenuşa din sobă, n-a mai găsit din el decât o inimioară de plumb;
din dansatoarea cea drăgălaşă nu mai rămăsese decât steaua de pe
broboadă, dar steaua era acuma arsă şi neagră ca tăciunele.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Alte basme de Hans Christian Andersen, aici:
