de Hans Christian Andersen.
Era frig cumplit; ningea și se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou ! Pe frigul și pe întunericul acesta, mergea pe stradă o fetiță săracă, desculță și cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos ! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâi mamă-sa și fiindcă erau așa de mari, fetița i-a pierdut când s-a grăbit să treacă strada, din pricină că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a șterpelit un băiețaș; zicea că are să-l facă leagăn când are să aibă și el copii.
Și acuma, săraca fetiță mergea desculță și piciorușele ei erau vinete de frig. Ducea într-un șorț vechi o mulțime de cutii de chibrituri și o cutie o ținea în mână. Toată ziua umblase așa și nu-i dăduse nimeni nici măcar un bănuț. Și-acuma era ostenită, flămândă și pe jumătate înghețată de frig. Fulgii cădeau și se prindeau de părul ei lung și bălai care-i atârna frumos în cârlionți pe umeri - dar ea numai la frumusețe nu se gândea !
Nu mai putea de oboseală și s-a așezat într-un ungher între două case; una era mai ieșită în afară, așa că între amândouă era un cotlon. Fetița s-a ghemuit strângându-și picioarele sub dânsa, dar tot îi era frig. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vânduse nici o cutie de chibrituri și nu căpătase nici un bănuț măcar. Tată-său avea s-o bată; de altfel și acasă era frig, pereții erau sparți și cu toate că astupaseră crăpăturile cu paie și cu zdrențe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape țepene de frig. Un chibrit ar fi strașnic acuma; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă și să-și încălzească degetele ? A scos un chibrit și l-a aprins. Ce frumos ardea ! Era o flacără caldă și limpede ca o lumânărică, o minunata lumânărică. Și deodată fetiței i s-a părut că șade în fața unei sobe mari de tuci, cu picioare de alamă și cu tacâm de alamă; în sobă era un foc zdravăn și fetița își întinse picioarele să și le încălzească... dar flacăra se stinse, soba pieri... și fetița se trezi ținând între degete chibritul ars.
A mai aprins unul și iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetița văzu o odaie cu masa pusă; pe fața strălucitor de albă erau farfurii de porțelan și în mijloc, pe o farfurie, era o coșcogeamite gâscă friptă, umpluta cu prune și mere, din care ieșeau aburi. Și ce era mai minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a început să umble pe jos legănându-se, cu furculița și cu cuțitul înfipte în spate, și s-a îndreptat chiar către fetiță. Dar deodată chibritul s-a stins și n-a mai rămas decât zidul gros și rece.
A mai aprins un chibrit. Și deodată s-a văzut stând lângă un pom de Crăciun. Era mai mare și mai frumos decât acela pe care-l zărise pe geam la negustorul cel bogat. Pe crengile verzi erau o mulțime de lumânări aprinse și erau agățate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetița a ridicat brațele în sus - și chibritul s-a stins.
Lumânările s-au înălțat tot mai sus și deodată fetița a văzut că nu mai erau lumânări, erau stelele sus pe cer; una din ele a căzut, lăsând în urma ei o dâră de lumină.
- Acuma moare cineva ! a zis fetița.
Bunică-sa, singura ființă de pe lume care o iubise și pe dânsa, și care acuma era moartă, îi spusese odată: „Când cade o stea, se urca un suflet la cer.”
Fetița a mai aprins un chibrit și flacăra a făcut lumină de jur împrejur; și în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind și ea, cu zâmbetul ei bun și blând.
- Bunicuță ! a strigat fetița. Ia-mă, ia-mă cu tine ! Știu că ai să pleci și tu când se stinge chibritul, tot așa cum au plecat și soba cea calda, și gâsca cea friptă, și pomul cel frumos !
Și repede a aprins și celelalte chibrituri care mai erau în cutie, fiindcă voia s-o mai ție pe bunică-sa, să nu plece. Și chibriturile au dat o lumină așa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în brațe pe fetiță și amândouă s-au înălțat în strălucire și în bucurie, și fetiței acum nu-i mai era frig, nici frică; era în cer.
A doua zi dimineața, în ungherul dintre cele două case, fetița cu obrajii roșii și zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în cea din urmă noapte a anului. Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupșorului mort, lângă care erau împrăștiate o mulțime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. ”A vrut să se încălzească” - ziceau oamenii. Dar nimeni nu știa ce frumuseți văzuse ea și în ce strălucire intrase și ce bucurie mare îi adusese Anul Nou !
Sfârșit
Găsești textul povestit pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Alte basme de Hans Christian Andersen, aici:
