de PETRE ISPIRESCU.
 |
- Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă
grădină de atâtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din
fundul grădinei, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în
copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi
pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieşte.
- Dragul meu, zise tată-său, atâţia oameni voinici au păzit
şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar
un măr din acest pom care m-a ţinut atâta sumă de bani şi de aceea,
iată, mă înduplec şi te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede
că o să izbuteşti.
Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână
întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu într-o
dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease până
la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai
putea ţinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleşi şi căzu ca
un mort, fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era rădicat
de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.
Nepovestită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă întâmplare.
De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să
facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la
tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să pândească, şi se lega că el va
prinde pe hoţii care îi făcea atâta întristare.
Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.
Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie; dar fiul
său cel mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:
- Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri
după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc
şi eu norocul.
- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei
mai mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au
putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească ?
N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi ? Aici trebuie să fie ceva vrăji.
- Eu nu mă încumăt, zise Prâslea, a prinde pe hoţi, ci zic că
o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău.
Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.
Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult
decât altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de
mulţimea roadelor sale, dară când se gândea că nici în anul acesta n-o
să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.
Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot
plănuia. În sfârşit, merele începură a se pârgui. Atunci fiul cel mai
mic al împăratului zise:
- Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi eu.
- Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca şi fraţii tăi cei mai mari.
- Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă
nu numai că sunt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari, ci
numai o cercare să fac.
Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe,
arcul şi tolba cu săgeţile, îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe
lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i
vină unul dinainte şi altul la spate ca, dacă îi va veni somn şi ar
moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da
capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul
nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu
mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui;
dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase
priveghind până când, pe la revărsat de ziori, un uşor fâşâit se auzi
prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata;
fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă
de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a
treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu;
iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o
tipsie de aur şi le duse la tatăl său.
Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a
văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.
- Acum, zise Prâslea, să căutăm şi pe hoţ.
Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu
mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci,
arătând împăratului dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce făcuse
hoţului, îi spuse că se duse să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar
din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să
meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.
Fraţii săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic
decât dânşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros
să meargă. Ei se pregătiră şi porniră.
Se luară, deci, după dâra sângelui şi merseră, merseră, până ce
ieşiră la pustietate, de acolo mai merseră oleacă până ce au dat de o
prăpastie, unde se şi pierdu dâra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi
văzură că dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în
prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor.
Dară cum să se lase înăuntru ? Porunciră numaidecât vârteje şi
funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele
cel mare.
- Dară, zise el, când voi scutura frânghia, să mă scoateţi afară.
Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu
şi făcu şi el ca cel dintâi, atâta numai că se lăsă ceva mai în jos.
- Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise Prâslea,
văzând că fraţii cei mari se codesc; când voi mişca frânghia, voi mai
mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frânghia nu se mai
duce la vale, să puneţi paznici, să păzească şi, când va vedea că
frânghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară.
Se lăsă şi cel mai mic din fraţi şi, de ce mişca frânghia,
d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, până ce văzură că
frânghia nu mai sta întinsă, cum este când are ceva atârnat de capătul
ei.
Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră:
- Să aşteptăm până ce vom vedea dacă face vreo izbândă, şi
atunci ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de
unul ca dânsul care ne face de ruşine.
Prâslea ajunse pe tărâmul cellalt, se uită cu sfială în toate
părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul,
florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi
cam fu frică, dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum şi merse până dete
de nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă.
Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intră
în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul uşei îl întâmpină o
fată frumuşică, care zise:
- Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe
tărâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea; aici este moşia
a trei fraţi zmei, care ne-a răpit de la părinţii noştri, şi suntem
trei surori şi fete de împărat de pe tărâmul de unde eşti tu.
Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a
rănit pe hoţ şi cum a venit după dâra sângelui până la groapa pe unde
s-a lăsat în jos la ea. şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia
şi dacă sunt voinici.
Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales câte una din
ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu
fel de fel de vorbe, cerându-le câte în lună şi în soare, şi ei se fac
luntre şi punte de le împlinesc toate voile.
- Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui
Dumnezeu poate îi vei birui. Dară până una alta ascunde-te, vai de mine,
undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se
face leu-paraleu. Acum e timpul când are să vină la prânz, şi are obicei
de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se
pune în cui.
N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că
loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară
Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl
azvârlise zmeul; şi, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse
de-l luă şi se întoarse acasă. Când era la poartă, începu să strige:
- Hâm ! Hâm ! Aici miroase a carne de om de pe tărâmul cellalt;
şi, văzând pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vânt
te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămâie oasele pe alt tărâm ?
- Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu.
- Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne batem ? În
buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm ?
- Ba în luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.
Atunci se apucară la trântă, şi se luptară şi se luptară,
până când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; iar Prâslea se
opinti o dată, aduse pe zmeu şi, trântindu-l, îl băgă în pământ până în
genunchi şi-i şi tăie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrămi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei.
După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca şi la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă
să se ascunză; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul să se aşeze în
cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult
mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se
luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.
Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mai mică.
- Deşi e mai puternic, zise fata, decât fraţii lui pe care
i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav
din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut să fure merele,
nădăjduiesc că-i vei veni de hac.
O săptămână întreagă se desfătară împreună cu amândouă
fetele, şi Prâslea odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi
către zmeul de al treilea.
Văzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase
cam pe gânduri, dară, luându-şi inima în dinţi, intră înăuntru.
Cum îl văzu, fata îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu,
care, zicea ea, e otărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o
silească oricum să se însoţească cu dânsul.
Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă,
se puse în cui. Prâslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că
aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el aruncă şi mai departe,
lovindu-l în piept.
Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasă.
- Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa mea?
- Eu sunt, zise Prâslea.
- Dacă eşti tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar
pentru nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce
cum vei voi.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac şi de cojocul tău.
Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,
şi se luptară
şi se luptară,
zi de vară
până seara;
iară când fu pe la nămiez, se făcură amândoi două focuri şi aşa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind.
Văzându-l, zmeul îi zise:
- Corbule, corbule ! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta ţie.
- Corbule, corbule ! îi zise şi Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stârvuri.
- Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine ! Mi-aş sătura sălaşul întreg.
- Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea.
Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, şi prinse mai multă putere.
Către seară zise zmeul către fata de împărat, care privea la dânşii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni:
- Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mâine.
- Frumuşica mea, îi zise şi Prâslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărâmul nostru şi acolo să ne cununăm.
- Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gândul ! îi răspunse ea.
Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai
multă putere; atunci strânse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus şi, când
îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ; se opinti şi zmeul,
ridică şi el în sus pe Prâslea şi, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu;
puindu-şi toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi
oasele şi, aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de îl băgă până în gât
în pământ şi-i şi tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară
împregiurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi îi ziseră:
- De azi înainte frate să ne fii.
Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are câte un
bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac nişte
mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură câte un măr. Se pregătiră,
deci, să se întoarcă pe tărâmul nostru.
Ajungând la groapă, cletenă frânghia de se lovi de toate
mărginile groapei. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă
frânghia. Se puseră la vârtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul
ei de aramă.
Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare.
Bucuria fetei fu nespusă când se văzu iară pe lumea unde se născuse.
Lăsară din nou frânghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu
mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prâslea
de soţie fratelui celui mijlociu.
Mai lăsară frânghia şi scoase şi pe fata cea mică: aceasta
era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl
ţinu la sine.
El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sâmbetele
şi, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice şi pe el, dânsul legă o
piatră şi puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţii dacă
văzură căciula, socotind că este fratele loc cel mic, slăbiră vârtejile
şi dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce
făcu pe fraţi să crează că Prâslea s-a prăpădit.
Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu
prefăcută mâhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se cununară cu fetele,
după cum rânduise Prâslea. Iară cea mai mică nu voia cu nici un chip să se
mărite, nici să ia pe altul.
Prâslea, care şedea doparte, văzu piatra care căzuse cu
zgomot, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi se gândea ce să
facă ca să iasă afară. Pre când se gândea şi se plângea dânsul, auzi un
ţipăt şi o văietare care îi împlu inima de jale; se uită împregiur şi
văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci şi se urca să mănânce
nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prâslea, se repezi la balaur şi
numaidecât îl făcu în bucăţele.
Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră:
- Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie.
Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea.
Când veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de bucăţele de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine ?
- Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărâmul cellalt şi a apucat încoa spre răsărit.
- Mă duc, le zise ea, să-i mulţumesc.
Ea porni ca vântul înspre partea încotro îi spusese puii că a apucat omul. După câteva minute, se întoarse:
- Spuneţi-mi drept, le zise, încotro s-a dus.
- Spre apus, mamă.
Şi într-o bucată de vreme, ca de când începui să vă
povestesc, străbătu cele patru părţi ale tărâmului de jos şi se întoarse
cu deşert. Ea ceru ca numaidecât să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi
ziseră puii:
- Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei face nimic ?
- Vă făgăduiesc, dragii mei.
Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea, de
bucurie, îl strânse în braţe şi cât p-aci era să-l înghită, dacă nu l-ar
fi acoperit puii.
- Ce bine vrei să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii de moarte?
- Să mă scoţi pe tărâmul celălalt, răspunse Prâslea.
- Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru
că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta.
Pregăteşte o sută de oca de carne făcută bucăţele de câte o oca una, şi o sută de
pâini.
Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile şi carnea şi le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:
- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi
întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o bucată de carne.
Se aşezară şi porniră, dându-i, de câte ori cerea, pâine şi
carne. Când era aproape, aproape să iasă deasupra, pasărea uriaşă mai
întoarse capul să-i mai dea demâncare; dară carnea se sfârşise. Atunci
Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată
de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei.
După ce ajunseră deasupra şi văzu că Prâslea nu putea să îmble, îi zise zgripsoroaica:
- Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei,
mai că te mâncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai
dulce decât cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de
mi-ai dat-o.
Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu
scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul
alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi
Prâslea plecă spre împărăţia tatălui său.
Plecând către oraşul în care locuia părinţii şi fraţii săi,
îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte drumeţi şi află
de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis
el, după cum le hotărâse însuşi, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de
pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru
şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar
că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii
lui i-a adus un ginere prea frumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi
că nu se ştie de va putea scăpa.
Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în
sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş. Mai cercetând în
sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o
mărite cu tânărul pe care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce
la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă
singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îi plăcea mult. Mai află
că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise
zicându-i:"Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca pe care o
cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va
sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.
Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar.
Prâslea, tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise:
- Stăpâne, te văz trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a
poruncit împăratul, iată, mai sunt trei zile până să se împlinească
sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac.
Argintarul îl goni, zicându-i:
- Atâţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă ?
- Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea, să-mi faci ce vei voi.
Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea
singur, şi pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuţă de alune şi câte
un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la uşe,
n-auzea alt decât cum spărgea la alune pe nicovală ! Iară când fu a treia
zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o
scosese din mărul zmeului, ce era la dânsul, şi o dete argintarului ca
să o ducă fetei împăratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rând de
haine; iar pe la nămiez, când venise slujitorii împăratului ca să-l
cheme la palat, el se duse şi îi dete furca aceea care torcea singură.
După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani.
Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea
cunoscu furca şi pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieşit
deasupra pământului. Atunci zise împăratului:
- Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i
facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de
trei săptămâni, şi dacă nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta
şi capul.
Argintarul, ca şi cellalt rând, se întoarse acasă trist;
despreţui ca şi întâia oară pe Prâslea, care îl întrebase şi de astă
dată; iară dacă se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi lucrul se şi
săvârşi cu bine.
Când văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu
totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că
trebuie să fie lucru măiestru.
Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul,
după ce se minună îndestul de frumuseţea şi gingăşia lor, o duse fetei
şi-i zise:
- Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te găteşti de nuntă.
- Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri
trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te,
argintarului să aducă pe meşterul care le-a făcut.
Primiind porunca asta, argintarul se înfăţişă împăratului rugându-l să-l ierte şi zicându-i:
- Cum o să aduc înaintea măriei-tale pe meşter, fiindcă este
un om prost şi trenţăros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a
măriei tale.
Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.
Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea şi-l
curăţi, îl îmbrăcă în nişte haine noi şi-l duse la împăratul; iară
împăratul îl înfăţişă fetei.
Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie
lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise
împăratului:
- Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor.
Şi, dând în genunche, îi sărută mâinile şi pe faţă şi pe dos.
Luându-i seama bine împăratul, îl cunoscu şi dânsul, măcar că
foarte mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar
el tăgăduia.
În cele mai din urmă, inima lui înduioşită de rugăciunile
tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genunche
rugându-l, mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic.
Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a
ieşit deasupra pământului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului.
Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai
mari; dar ei, cum văzură pe Prâslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă
pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise:
- Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi
vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare câte o săgeată în sus
şi Dumnezeu, dacă vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi.
Aşa făcură. Ieşiră câte trei fraţii în curte, dinaintea
palatului, aruncară săgeţile în sus şi, când căzură, ale fraţilor celor
mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră, dar a celui
mai mic îi căzu dinainte.
Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare
şi Prâslea luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a
adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mândrea,
fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătâne-său se
sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi până în
ziua de astăzi, de or fi trăind.
Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai
O bucată de batoc,
Ş-un picior de iepure şchiop,
şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Dintre poveștile lui Petre Ispirescu, ai mai putea să citești aici:
