de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”
Urmare la Hălăuca (5)
-
Desigur că o să vedem; iată singura vorbă cuminte ce ţi-a ieşit din gură, de
când călătorim.
Ne
aflam acum pe înălţimile cele din urmă ale Hălăucei. În depărtare, răsăritul
imens ardea în valurile de foc ale zorilor, iar soarele, ca o colosală
sprânceană de aur curat, se ridica de după linia neagră şi ondulată a munţilor
vaporoşi.
Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg şi grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite începeau să se înalţe, trezite de întâile raze ale dimineţii; ici-colea, din adâncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-şi creştetele lor în văzduhul luminos şi limpede. La dreapta, văile pline de lumină ale Ozanei, la stânga, văile neguroase ale Sabasei, Borcii şi Bistriţei se deschideau adânci şi prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potecă tăiată poate de rarii paşi ai fiarelor sălbatice în muşchiul verde şi rourat. Începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri până ce să ieşim din regiunea muşchiului. Când intrarăm în pădurile tinere de fagi şi de mesteacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munţii din stânga şi din faţa noastră. Căldura începuse a se simţi şi dimineaţa ne vestea o arzătoare zi de iulie. Cu cât înaintam, scoborând în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atât mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam alene şi tăcuţi. Nici o privelişte nu se mai deschidea ochilor noştri, căci eram de toate părţile împresuraţi de pădurile posomorâte ale poalelor Hălăucei. Poteca pe unde mergeam se deschidea la vale lungă şi dreaptă. Tot pe aceeaşi potecă, venind din altă parte, intrase şi mergea ca la o zvârlitură de băţ înaintea noastră un băietan care ţinea pe cap o putină; şi fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse şi nici simţise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborând încet şi şuierând o arie de munte; era înalt şi zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torţi spre a ţinea putina îi dădeau înfăţişarea unui ulcior cu picioare.
Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg şi grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite începeau să se înalţe, trezite de întâile raze ale dimineţii; ici-colea, din adâncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-şi creştetele lor în văzduhul luminos şi limpede. La dreapta, văile pline de lumină ale Ozanei, la stânga, văile neguroase ale Sabasei, Borcii şi Bistriţei se deschideau adânci şi prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potecă tăiată poate de rarii paşi ai fiarelor sălbatice în muşchiul verde şi rourat. Începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri până ce să ieşim din regiunea muşchiului. Când intrarăm în pădurile tinere de fagi şi de mesteacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munţii din stânga şi din faţa noastră. Căldura începuse a se simţi şi dimineaţa ne vestea o arzătoare zi de iulie. Cu cât înaintam, scoborând în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atât mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam alene şi tăcuţi. Nici o privelişte nu se mai deschidea ochilor noştri, căci eram de toate părţile împresuraţi de pădurile posomorâte ale poalelor Hălăucei. Poteca pe unde mergeam se deschidea la vale lungă şi dreaptă. Tot pe aceeaşi potecă, venind din altă parte, intrase şi mergea ca la o zvârlitură de băţ înaintea noastră un băietan care ţinea pe cap o putină; şi fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse şi nici simţise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborând încet şi şuierând o arie de munte; era înalt şi zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torţi spre a ţinea putina îi dădeau înfăţişarea unui ulcior cu picioare.
- Ei,
flăcăule ! strigai eu către dânsul; ia stai oleacă ! Se întoarse. Era, în adevăr,
un flăcău zdravăn şi înalt ca un brad; ne privi puţin, lăsă putina în mijlocul
drumului şi se făcu nevăzut în pădure.
- Dar
asta ? zisei eu, vorbindu-mi singur.
Ajunserăm lângă putină - o putină cu lapte acru, în adevăr - ne uitarăm în toate părţile, dar nu văzurăm pe flăcău nicăieri. Ne puserăm la umbră pe marginea potecii şi aprinserăm câte o ţigară. Un foşnet de frunze îmi atrase luarea-aminte. Întorsei capul şi zării pe flăcăul nostru tupilat şi privindu-ne dintre nişte tufe dese şi apropiete. Fără să fi băgat el de seamă, scosei revolverul şi-l întinsei spre locul cu pricina.
Ajunserăm lângă putină - o putină cu lapte acru, în adevăr - ne uitarăm în toate părţile, dar nu văzurăm pe flăcău nicăieri. Ne puserăm la umbră pe marginea potecii şi aprinserăm câte o ţigară. Un foşnet de frunze îmi atrase luarea-aminte. Întorsei capul şi zării pe flăcăul nostru tupilat şi privindu-ne dintre nişte tufe dese şi apropiete. Fără să fi băgat el de seamă, scosei revolverul şi-l întinsei spre locul cu pricina.
- Stai
că trag ! strigai eu. Flăcăul încremeni pe loc. Mă sculai cu revolverul tot
întins, mă apropiai de tufişul în care stătea şi îl silii să iasă la lumină;
era galben cum îi ceara şi tremura ca varga.
- Ia
şezi colea jos, flăcăule, zisei eu, lungindu-mă cel întâi pe iarbă.
Nu îndrăzni
şi rămase în picioare.
-
Şezi, când îţi zic; nu face marafeturi; n-am obicei să poruncesc un lucru de
două ori !
Se
lăsă mai mult să cadă, decât să se aşeze lângă noi.
- Ce
ai în putină ?
-
Lapte acru. Şi nu-ţi venea să crezi că un glas aşa de moale, de tremurător şi
de sfios poate să iasă dintr-un piept al unui voinic cât brazii munţilor lui.
-
Lapte acru, în luna lui Cuptor ? cui spui tu prujituri (1) , mă ?
- Zău,
boierilor, lapte acru pentru gloată (2).
- A !
Vrasăzică voi sunteţi oameni cuprinşi, aveţi şi gloată ?
- Nu,
zău, nu, boierilor; tata-i beteag şi mama-i vădană...
- Cum
vădană mă-ta, flăcăule ? da tată-to nu-i bărbatu mă-tii ?
- D-apoi
că nu-s luaţi cu cununie.
- Ş-apoi ?
da tot nu-i vădană, că are bărbat, măcar că-i fără cununie.
- Tata
şede la vite şi n-o dat de 10 ani pe-acasă; îi beteag de picioare.
- Dar
mă-ta nu se duce pe la el ?
- Nu
se duce niciodată; cică-i departe.
- Ei
bine, fie şi cum zici tu. Dar spune-mi, însă drept să-mi spui, cam ce ne
socoteşti tu pe noi ?
-
Eu... mă rog de iertare... eu nu socotesc nimica, cuconaşilor.
- Nu
umbla cu fleacuri; ţi-am spus că n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori;
spune-mi, când ne-ai văzut, cam drept ce ne-ai luat ?
________
(1) prujituri = glume
(2) gloată = aici: ceată de oameni tocmiți la muncă
________
(1) prujituri = glume
(2) gloată = aici: ceată de oameni tocmiți la muncă
