01.02.2012

LA HANUL LUI MÂNJOALĂ (3)

de ION LUCA CARAGIALE
Urmare la La hanul lui Mânjoală (2)
la-hanul-lui-manjoala-3
La hanul lui Mânjoală (3)
De mult acum, mergea ca praștia sărind peste gropi, peste moșoroaie, peste bușteni, fără să-l mai pot opri, fără să cunosc locurile și fără să știu unde mă ducea. În goana asta, când la fiecare clipă îmi puteam frânge gâtul, cu trupul înghețat și capul ca-n foc, mă gândeam la culcușul bun pe care-l părăsisem prostește... De ce ? Cocoana Marghioala mi-ar fi dat mie odaia ei, aminteri nu mă poftea... Iedul se mișca în desagă să se așeze mai bine: mi-am întors privirea spre el: cuminte, cu capul deștept scos afară din desagă, se uita și el la mine. Mi-am adus aminte de alți ochi... Ce prost am fost !... Calul se poticnește; îl opresc în silă; vrea să pornească iar, dar cade zdrobit în genunchi. Deodată, printr-o spărtură de nori se arată felia din urmă aplecată pe o rână. Arătarea ei m-a amețit ca o lovitură de măciucă la mir. Mi-era în față... Atunci sunt două luni pe cer ! eu merg la deal: luna trebuie să-mi fie în spate ! Și mi-am întors repede capul, s-o văz pe cea adevărată... Am greșit drumul ! merg la vale... 

Unde sunt ? Mă uit înainte; porumbiște cu cocenii netăiați; la spate, câmp larg. Îmi fac cruce, strângând de necaz calul cu pulpele amorțite ca să se ridice - atunci, simț o zvâcneală puternică lângă piciorul drept. Un țipăt... Am strivit iedul ! Pun mâna iute la desagă: desaga goală - am pierdut iedul pe drum ! Calul se scoală scuturându-și capul ca de buimăceală; se ridică în două picioare, se smucește-ntr-o parte și mă trântește în partea ailaltă; pe urmă o ia la goană pe câmp ca de streche și piere-n întunerec. Pe când mă ridic zdruncinat, auz foșneală pântre coceni și un glas de om din apropiere, tare:
- Tiu ! Ța-ța ! Ptiu ! Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii !
- Care-i acolo ? strig eu.
Om bun !
- Care ?
- Gheorghe !
- Care Gheorghe ?
- Nătruț... Gheorghe Nătruț care păzește la coceni.
- Da nu vii încoace ?
- Ba iaca viu.
Și, dintre coceni, se arată umbra omului.
- Mă rog, frate Gheorghe, unde suntem noi aicea ?... am rătăcit cu viforul ăsta drumul.
- Da unde vreai dumneata să mergi ?
- La Popeștii-de-sus.
- Ehei ! la pocovnicu Iordache.
- Ei, da.
- Apoi, n-ai rătăcit drumul... da mai ai de furca până-n Popești... Aicea ești d-abia în Hăculești.
- În Hăculești ? am zis cu bucurie. Atunci sunt aproape de hanul lui Mânjoală...
- Uite-l colea; suntem la spatele grajdului.
- Hai de-mi arată drumul, să nu-mi rup gâtul tocm-acuma.
Rătăcisem vreo patru ceasuri...
În câțiva pași am ajuns la poartă. La odaia cocoanii Marghioalii lumină, și umbre mișcă pe perdea... A avut parte cine știe ce alt drumeț mai înțelept de patul cel curat ! Eu oi fi rămas să capăt vreo laviță lângă cuptor. Dar noroc ! cum am ciocănit, m-a și auzit. Jupâneasa bătrână a alergat să-mi deschiză... Când să  intru, mă împedic pe prag de ceva moale - iedul... tot ăla ! era iedul gazdii mele ! A intrat și el în odaie și a mers să se culce cuminte sub pat.
Ce să spui ? Știa femeia că mă-ntorc ?... ori se sculase de dimineață ?... Patul era nedesfăcut.
- Cocoană Marghioalo ! atât am putut să zic, și vrând să mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viață, am dat să ridic dreapta spre frunte.
Cocoana mi-a apucat repede mâna și, dându-mi-o în jos, m-a luat cu toata puterea în brațe.
Parcă văz încă odaia ceea...
Ce pat !... ce perdeluțe !... ce pereți !... ce tavan !... toate albe ca laptele. Și abajurul și toate cele lucrate cu iglița în fel de fel de fețe... și cald ca sub o aripă de cloșcă... și un miros de mere și de gutui...
Aș fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo. De trei ori am fugit de la el înainte de logodnă și m-am întors la han, până când, bătrânul, care vrea zor nevoie să mă ginerească, a pus oameni de m-au prins și m-au dus legat cobză la un schit în munte: patruzeci de zile, post, mătănii și molitve. Am ieșit de-acolo pocăit: m-am logodit și m-am însurat.
Tocma-ntr-un târziu, într-o noapte limpede de iarnă, pe când ședeam cu socru-meu la lafturi, după obiceiul de la țară, dinaintea unui borcan de vin, aflarăm de la un isprăvnicel, care sosea cu cumpărături din oraș, că despre ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculești; arsese până în pământ hanul lui Mânjoală îngropând pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuită, subt un morman uriaș de jăratic.
- A băgat-o în sfârșit la jăratic pe matracuca ! a zis socru-meu râzând.
Și m-a pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu știu câtea oară. Pocovnicul o ținea într-una că în fundul căciulii îmi pusese cocoana farmece și că iedul și cotoiul erau tot una...
- Ei aș ! am zis eu.
- Era dracul, asculta-mă pe mine.
- O fi fost, am răspuns eu, dar dacă e așa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede și la bune...
- Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, și pe urmă știe el unde te duce...
- Da dumneata de unde știi ?
- Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă !
Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !

Dintre nuvelele lui Ion Luca Caragiale, ai putea să citești: