PRIVIGHETOREA CEA CÂNTĂTOARE ȘI JUCĂUȘĂ (3)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Urmare la Privighetoarea cea cântătoare și jucăușă (2)

Dar fata nu vru să ia în seamă ce-i spusese.
-  Hai, vino cu mine, fără teamă, se rugă ea de el, și am să te păzesc, că nici o rază de lumină n-o să poată să te atingă!...

Dacă văzu și văzu craiul că se înverșunează atât în dorința ei, îi făcu pe voie și plecară împreună. Și luară cu dânșii și coconul. Când ajunseră la casa părintească, fata puse de se zidi o odaie numai pentru folosința cra­iului și porunci ca pereții să fie atât de groși, încât să nu pătrunda prin ei nici o rază de lumină. Nu-i vorbă, nu urma el să stea toată vremea în încăperea aceea, dar în timpul nunții, când se vor aprinde lumânările, trebuia neapărat să rămână acolo, ca să nu ajungă vreo rază să-l atingă. Dar vezi că ușa se întâmplă să fie făcută din lemn verde și, uscându-se, crăpă nițeluș. Și, ca un făcut, nimeni nu observă acest lucru.

Veni și ziua nunții și se încinse un praznic, de-ai fi zis că e-o nuntă împărătească. Atunci când se întoarseră nuntașii acasă de la biserică, purtând făclii și lumânări aprinse, trecură pe lângă camera unde ședea craiul și o rază cât firul de păr îl atinse pe feciorul de împărat. Acesta se și prefăcu într-un porumbel. Nimeni nu-și dăduse seama de ceea ce se întâmplase și când nevastă-sa se duse să-l caute, văzu în locul lui un po­rumbel alb. Și acest porumbel îi zise:

-  Șapte ani va trebui de-acum înainte să zbor prin lume! Și la fiecare șapte pași voi lăsa să cadă câte o picătură de sânge și câte un fulg alb. Semnele astea îți vor arăta drumul și de mă vei urma fără contenire, voi fi mântuit.

Nu-și termină bine vorbele porumbelul, ca și zbură pe ușă afară, avântându-se în văzduh. Ea se luă după el ca o umbră. La fiecare șapte pași cădea câte o picătură de sânge și câte un fulg alb, care-i arătau calea.

Alergă ea așa prin lumea cea mare, fără să se uite în jurul ei, fără să se hodinească nicicum. Și-ntr-un sfârșit se bucură în inima ei că cei șapte ani erau pe terminate și că se apropie ceasul când soțiorul ei va fi mântuit. Dar vezi că acel ceas era încă departe...

Pasămite, într-o amiază, pe când alerga fără istov după porumbel, nu mai văzu căzând picătura de sânge și fulgul cel alb, iar când ridică ochii spre văzduh, nu mai zări nici porumbelul.

Cum știa că oamenilor nu le stă în putință să-i dea vreun ajutor, urcă pe cărarea stelelor, până la soare, și când ajunse la el, îl întrebă:

-  Tu, soare, care luminezi toate culmile și toate văgăunile, au n-ai zărit cumva zburând un porumbel alb?...

-  Nu, răspunse domnul cerului, n-am văzut zburând nici un porumbel. Dar uite, pentru că ai o inimă cum nu au mulți, îți dăruiesc cutioara asta! S-o deschizi nu­mai când oi fi la grea strâmtoare.

Îi mulțumi ea soarelui pentru darul făcut și merse și tot merse mai departe, până ce se înnoptă și apăru luna pe cer. O întrebă și pe dânsa:

-  Tu, lună, care toată noaptea luminezi peste câmpii și păduri, au n-ai zărit cumva zburând un porumbel alb?...

-  Nu, răspunse luna, n-am văzut zburând nici un porumbel. Dar uite, pentru că ai o inimă cum n-au mulți, îți dăruiesc oul ăsta. Când te-oi găsi la o mare ananghie, să-l spargi și te-o ajuta.

Mulțumi ea lunii pentru darul facut și merse și tot merse mai departe, până ce vântul nopții începu să sufle. Și-l întrebă și pe el:

-  Tu, vântule, care-ți porți suflarea peste toți co­pacii și peste toate frunzele, au n-ai zărit cumva zbu­rând un porumbel alb?...

-  Nu, răspunse vântul nopții, n-am văzut zburând nici un porumbel, dar o să-i întreb pe ceilalți frați ai mei de nu l-a zărit vreunul.

Întrebă el vântul de răsărit și pe cel de apus, dar aceștia-i răspunseră că n-au văzut zburând nici un porumbel.

* * * 

Urmează Privighetoarea cea cântătoare și jucăușă (4)