CROITORAȘUL CEL VITEAZ (6)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Continuare la Croitorașul cel viteaz (5)

Croitorașul se înfățișă împăratului și-i ceru răsplata care i se cuvenea. Acesta însă se căi amarnic pentru făgăduiala făcută și scorni pe loc altceva, cu gândul să se descotorosească de nepricopsitul ăsta, care îi stătea ca un ghimpe în coastă.

– Prea te grăbești, voinicule, grăi împăratul. Cuvântul meu e cuvânt, dar mai înainte de a ți-o da pe fiică-mea de nevastă și jumătate din împărăție, se cuvine să mai săvârșești încă o faptă de vitejie!

Mare lucru nu e pentru tine… Într-una din pădurile mele și-a făcut sălașul un inorog, iar dihania asta facea numai pagube. Cu cât îl prinzi mai degrabă, cu atât va fi mai bine pentru tine.

– Dacă-i vorba de-un inorog, lasă-l în seama mea! De ăsta mă tem și mai puțin decât m-am temut de cei doi uriași… Că doar maria-ta știe ce-mi poate pielea: șapte dintr-o lovitură dau gata!

Apoi, luând cu sine o secure și-o funie, croitorașul porni la drum. Ajuns în pădure, le spuse și de asta dată însoțitorilor lui să-l aștepte mai la o parte.

Pe inorog nu fu nevoit să-l caute prea mult, căci era aproape. Iar acesta, de cum îl zări pe croitoraș, se și repezi asupră-i, vrând să-l străpungă cu cornul dintr-o singură lovitură.

– Ușurel! strigă voinicul nostru.

Rămase pe loc, liniștit, așteptând până ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sări cu sprinteneală în spatele unui copac. Dar inorogul nu-l slabea defel și, repezindu-se cu toată puterea în copac, își înfipse cu atâta furie cornul în trunchi, că nu mai putu să-l smulga de acolo și rămase astfel prins ca într-un piron.

„Ei, acum mi-a picat în laț mititelule!” se bucură croitorașul. Ieși dindărătul copacului și, după ce trecu frânghia pe după gâtul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce sfârși toată treaba asta, luă inorogul de funie și îl duse peșcheș împăratului.

Dar vezi că nici de asta dată împăratul nu se învoi să-și țina făgăduiala și-i ceru să săvârșească o a treia ispravă vitejească.

Înainte de-a se porni nunta, croitorașul trebuia să-i mai prindă un porc mistreț, care făcea mari stricăciuni într-una dintre pădurile împărătești. Și ca și-n celelalte două dăți, cei o sută de vânători urmau să-i stea în preajmă și să-i dea ajutor la nevoie.

– Bucuros o fac, măria-ta, răspunse croitorașul, că pentru mine asta-i o joacă de copil!

De astă dată însă nu-i mai luă cu el în pădure pe vânători, și aceștia fură tare mulțumiți, fiindcă mistrețul îi fugărise în câteva rânduri cu atâta înverșunare, că le pierise cheful să-i mai caute pricină.

De îndată ce-l zări pe croitoraș, fiara se năpusti ca turbată asupra lui, cu botul plin de spume, scrâșnind cu furie din colții ascuțiți. Își dezveli într-un rânjet colții, vrând să-l culce la pământ dintr-o lovitură. Și cu siguranță că l-ar fi răpus, dacă croitorașul cel sprinten n-ar fi fugit să se adăpostească într-un căsuță de vânătoare aflată în apropiere. Cum știa că fiara e pornită pe urmele lui, nu zăbovi înăuntru, ci sări afară pe fereastră. Ocolind apoi căsuța, se piti după ea și-o închise tocmai în clipa când mistrețul dăduse orbește buzna înăuntru…

Dihania cea fioroasă spumega de furie, dar cum era prea greoaie și neîndemânatică pentru ca să poată sări pe fereastră, pică în capcana întinsă cu istețime.

* * *

Urmează Croitorașul cel viteaz (7)