CROITORAȘUL CEL VITEAZ (5)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Continuare la Croitorașul cel viteaz (4)

Curteanul îi povesti croitorașului că într-o pădure din apropierea cetății de scaun se pripășiseră doi uriași, și că blestemații aceștia nu făceau altceva decât să prade, să ucidă și să dea foc, făcând pierdute zeci de vieți nevinovate și pricinuind numai pagube. Și-i mai zise că, până atunci, oricine se-ncumetase să se apropie de ei își pusese viața în primejdie. Iar de s-ar arăta el gata să le vina de petrecanie acestor uriași, împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejești și i-ar da de soție pe singura lui fiică și drept zestre o jumătate din împărăție.

„Ei, așa chilipir mai zic și eu că-i de mine! Strașnic m-a mai nimerit!” gândi croitorașul în sinea lui. Că, vezi, cu o domniță frumoasă ca o cadră și c-o jumatăte dintr-o împărăție nu te prea întâlnești la tot pasul!”

Și continuându-și parcă gândul, grăi către trimisul împăratului:

– Nici nu mai încape vorbă că mă învoiesc! Și să-i duci veste împăratului că am eu grijă de uriașii aceia și-o să-i fac să-și lase oasele în codru…

Apoi croitorașul porni cât mai degrabă spre acea pădure, însoțit de cei o sută de călăreți pe care îi dăduse împăratul drept ajutor. De îndată ce ajunse la marginea pădurii, voinicul le zise însoțitorilor lui:

– Așteptați-mă aici, că mă răfuiesc eu și singur cu uriașii! Să n-aveți nicio grijă, la amândoi o să le fac de petrecanie!

Apoi se afundă în pădure și începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare desiș.

Mult timp nu trecu și, deodată, îi zări pe cei doi uriași. Dormeau buștean la umbra unui copac și sforăiau atât de tare, că se zbăteau crengile în jurul lor ca bătute de furtună. Croitorașul își umplu repede buzunarele cu pietre și se cățără în copac, de-ai fi zis că-i o veveriță.

Apoi, zvârr! Începu să arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriașul nu simți nimic multă vreme, dar până la urmă se trezi și, înghiontindu-și prietenul, îl întrebă:

– Ce te-a apucat să dai în mine?

– Pesemne că visezi! răspunse celălalt. De unde ai mai scos-o că dau în tine?

Adormira ei din nou și croitorașul doar atât aștepta. Țintind bine, îl pocni cu o piatra pe celălalt uriaș.

– Aoleu, da’ asta ce-i?! țipă acesta, ca ars. De ce mă lovești?

– Nu te-am lovit defel! bombăni primul uriaș.

Se ciorovăiră ei așa o vreme, dar cum erau tare osteniți, se lăsară pagubași și începură să tragă iar la aghioase. Croitorașul își începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea și-o zvârli cu toată puterea în pieptul primului uriaș.

– Te cam întreci cu gluma, auzi! răcni acesta, sărind în sus ca un apucat.

Și, înșfăcându-l de piept pe tovarășul său, îl izbi cu atâta putere de un copac, că se cutremură copacul din creștet și până în rădăcină.

Dar parcă celălalt se lăsă mai prejos?! Nu trecu mult și începură să smulgă copacii din jur, cu rădăcini cu tot, și să și-i repeadă, ca orbeții, unul în capul celuilalt, până ce se prăbușiră amândoi la pământ, de parcă i-ar fi lovit trăznetul în aceeași clipă.

În timp ce cobora din copac cu iuțeală, croitorașul își spuse în sinea lui: „Mare noroc am avut că nu l-au smuls și pe ăsta în care eram cocoțat; altminteri ar fi trebuit sa sar ca o veveriță într-altul”.

Trase apoi paloșul din teacă și-l împlântă adânc, de vreo câteva ori, în pieptul celor doi uriași. Într-un sfârșit, se întoarse la călăreții care-l așteptau în marginea padurii și le zise:

– Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amândoi; dar nu mi-a fost deloc ușor, zău așa!

În disperarea lor, să-i fi văzut cum smulgeau copacii din rădăcini, ca să se apere. Dar poți sa te pui cu unul ca mine, care doboară șapte dintr-o lovitură?

– Nu cumva te-au rănit? săriră să-l întrebe călăreții.

– Auzi vorbă! se supără croitorașul. Eu, rănit? N-au fost în stare să-mi clinteasca măcar un fir de păr.

Călăreții nu prea vrură să se încreadă în spusele lui și intrară în adâncul pădurii să vadă cu ochii lor care-i adevărul. Și nu mică le fu mirarea când dădura cu adevărat peste cei doi uriași, scăldați într-o băltoacă de sânge… În jurul lor se putea vedea o mulțime de copaci cu rădăcinile smulse din pământ.

* * *

Urmează Croitorașul cel viteaz (6)