CROITORAȘUL CEL VITEAZ (4)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Continuare la Croitorașul cel viteaz (3)

A doua zi, în zori, uriașii o porniră în pădure și nici nu-l luară în seamă pe croitoraș. Uitaseră cu totul de dânsul. Când colo, ce să vezi: croitorașul pășea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspăimântară uriașii atunci când îl văzură și, temându-se ca nu cumva să se înfurie pe ei și să-i facă pe toți chisăliță, o luară la goană de le sfârâiau călcâiele, nu alta.

Croitorașul își văzu de drum spre alte meleaguri și, drept să vă spun, nasul lui cel ascuțit se dovedi călăuză strașnică!

După ce colindă el prin fel și fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în curtea unui palat mare. Și cum se simțea tare ostenit, se întinse pe iarbă și adormi de îndată.

În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunară în jurul lui, să-l vadă mai de aproape, și rămaseră cu gura căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: „Șapte dintr-o lovitură!”

– Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta, că doar e vreme de pace! Trebuie că e vreo căpetenie de oști…

Și oamenii alergară de îndată să-l vesteasca pe împărat și-și dădură cu părerea că un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuință de s-ar porni vreun război. Și că, în nici un caz, n-ar trebui să fie lăsat să plece.

Împaratul socoti că sfatul norodului e cum nu se poate mai bun și trimise pe unul din sfetnicii săi de încredere la croitoraș, să stea pe-ndelete de vorba și să afle de nu cumva acesta se învoiește să se bage lefegiu în oastea împărăției.

Dar cum voinicul nostru încă mai dormea, curteanul așteptă până ce-l vazu că se trezește. Și-n timp ce croitorașul își dezmorțea mădularele și se freca la ochi, curteanul îi și spuse despre ce era vorba.

– Păi, pentru asta am și venit aici! zise croitorașul. Sunt gata să-mi pun paloșul în slujba împăratului!

Voinicul nostru se bucură de mare cinstire și împaratul avu grija să-i dea în dar o minunăție de casă cum nu aveau mulți dregători, dintre cei mai aleși. Vezi însă că celelalte căpetenii începură să-l pizmuiască pe voinic și-ar fi vrut să-l știe plecat peste mări și țări.

– Cum o scoatem la capăt cu ăsta, se întrebară ei, dacă ne-om lua cumva la harță cu dânsul?! Că de s-o năpusti asupra noastră, cum îi e obiceiul, șapte dintr-o lovitură doboară…

Mai vorbiră ei ce mai vorbiră, și până la urmă se hotărâră să meargă cu toții la împărat și să-i ceară să le dea drumul din oștire.

– Nu ne simțim în stare, măria-ta, să luptăm cot la cot cu unul ca el, care doboară șapte dintr-o lovitură! se plânseră ei stăpânului lor.

Împaratul fu foarte mâhnit la gândul că din pricina unui singur om ar putea să se înstrăineze de toți slujitorii cei credincioși și că ar putea chiar să-i piardă. Și se caină amar că făcuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui.

Chibzui el ce chibzui cum să scape cât mai repede de voinic, dar vezi că nu era chiar atât de ușor! Să-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teamă ca viteazul să nu-i facă de petrecanie lui și întregii sale oștiri și, după aceea, să se înscăuneze el în jilțul domnesc. Multă vreme se zbătu împăratul cum să se descotorosească de nepoftitul ăsta și-n cele din urmă îi veni o idee.

Printr-un curtean trimise vorbă croitorașului că l-ar ruga să-l ajute într-o treabă care ar fi floare la ureche pentru un om atât de viteaz ca el.

* * *

Urmează Croitorașul cel viteaz (5)