CROITORAȘUL CEL VITEAZ (3)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Continuare la Croitorașul cel viteaz (2)

Uriașul îl duse pe croitoraș la un stejar falnic, care zăcea doborât la pământ, și-i zise:

– Ia să te vad! De ești chiar atât de voinic pe cât spui, ajută-mă să scot copacul ăsta din pădure!

– Da cum să nu, bucuros! răspunse croitorașul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre rădăcină, iar eu o să duc coroana, că doar crăcile și frunzișul sunt partea cea mai grea.

Uriașul își săltă tulpina pe umăr, iar croitorașul odată sări pe-o creangă. Și cum matahala nu mai putea să-și întoarcă capul, trebui să care-n spate tot copacul. Ba îl mai cără și pe croitoraș pe deasupra!

Croitorașul ședea liniștit pe creanga lui și fluiera plin de voioșie, ca și când ar fi fost o joacă pentru el să duc în spinare asemenea greutate. Uriașul cără copacul o bucată bună de drum, dar la un moment dat simți că îl lasă puterile și zise:

– Oprește, că nu mai pot! Prea e greu! Trebuie să-l dau jos din spinare, că m-a deșelat…

Croitorașul sări sprinten de pe creangă și, apucând trunchiul cu amândouă mâinile, de parcă l-ar fi cărat tot timpul până atunci, începu să râdă de bietul uriaș:

– Poftim, ditamai matahala și nu e în stare să ducă-n spate un fleac de copac ca ăsta!

Merseră ei ce mai merseră împreună și se nimeriră să ajungă în fața unui cireș. Uriașul apucă numaidecât crengile de sus, încărcate cu cireșe pârguite și, aplecând trunchiul pomului până în dreptul voinicului nostru, îl îndemnă să-l prindă în mână, ca să poata culege cireșe cât i-o fi voia.

Dar vezi că voinicul nostru era prea slăbuț ca să poata ține pomul și, când uriașul îl lăsă din mână, cireșul își ridică deodată crengile, săltându-l în aer și pe croitoraș.

Mult nu trecu însă și se pomeni iar pe pământ, viu și nevătămat. Vă închipuiți dumneavoastră că acum fu rândul uriașului să-l ia în zeflemea!

– Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici măcar atâta putere să ții locului niște crengi atât de subțirele?

– Ia auzi-l ce vorbește! Păi, putere am câtă poftești! se grăbi croitorașul să răspundă. Ce, ăsta ar putea să fie un lucru anevoie pentru unul care a doborât șapte dintr-o lovitură? Da vorba e c-am sărit peste pom din cu totul altă pricină… Auzii prin tufișurile alea niște vânători care tot slobozeau focuri de pușcă și am fost curios să văd și eu ce este. Sari și tu ca mine, dacă poți!

Uriașul își făcu vant, dar, oricât se căzni, nu fu în stare să sară peste pom, ci rămase agățat cu picioarele printre ramuri. Astfel, se întâmplă ca și de data asta să se arate mai dibaci croitorașul. Atunci uriașul încercă altceva:

– De ești atât de voinic pe cât spui, atunci hai cu mine în peștera uriașilor, să stai acolo peste noapte.

Croitorașul se învoi bucuros și îl urmă. Intrară ei în peșteră și numai ce dădură cu ochii de o mulțime de uriași care stăteau roată în jurul unui foc. Fiecare matahală ținea în mână câte o oaie friptă și se înfrupta din ea. Croitorașul cătă cu atenție împrejur și-și spuse în sinea lui: „Oricum, aici tot te miști mai în voie decât în chichineața aia de atelier!”

Uriașul îl duse în dreptul unui pat și-l îmbie să se culce în el și să doarmă cât i-o fi voia. Dar vezi ca patul ăsta era prea mare pentru croitorașul nostru, așa că nu se culcă în el, ca toți uriașii, ci se ghemui într-un colțișor. Pe la miezul nopții, socotind că voinicul doarme dus, uriașul se sculă fără să facă pic de zgomot și, apucând un drug mare de fier, izbi în pat cu atâta putere, că-l sfărâmă în două.

„De-acuș, s-a zis cu lăcusta asta afurisită!” se bucură uriașul în sinea lui.

* * *

Urmează Croitorașul cel viteaz (4)