CROITORAȘUL CEL VITEAZ (1)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Într-o dimineață de vară, un croitoraș ședea plin de voioșie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe țesătură.

Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o țărancă, strigând cât o ținea gura:

– Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun!

Cuvintele femeii îi plăcură croitorașului și, scoțându-și căpățâna pe fereastră, îi zise:

– Ia vino sus la mine, mătușică dragă! Presimt c-o să-ți desfaci repede toată marfa…

Femeia urcă anevoie cele trei etaje, din pricină c-avea un coș tare greu. Când ajunse în odaia croitorașului, acesta o puse să-i arate toate oalele cu magiun. Le cercetă cu luare aminte, ca nu cumva să se înșele în vreun fel. Le cântări în mana, pe rând, își vârî nasul în fiecare, și în cele din urmă spuse:

– Da, da, nu-i rău! Ia cântărește-mi, dragă mătușică, așa, pe la vreo patru uncii. Adica, ia stai, poate să fie chiar și un sfert de funt (1 funt = aproape o jumătate de kilogram, un sfert de funt = puțin peste 100 grame), că doar n-o să sărăcesc din pricina asta!

Femeia, care trăsese nădejde că-i un mușteriu bun și-o să-i facă cine știe ce vânzare, îi cântări cât ceruse, dar plecă îmbufnată și bombănind. 
„Magiunul ăsta cred c-o să-mi priască, nu șagă! își zise croitorașul în sinea lui… Și-o să-mi mai dea și putere!”

Așa că scoase pâinea din dulap, își tăie o felie zdravănă și o unse cu magiun din belșug. „Nu m-ating de ea până nu dau gata vesta!” gândi croitorașul. Apoi puse felia de pâine cât mai aproape de el, s-o aibă tot timpul în fața ochilor, și se apucă să coasă mai departe. De bucuros ce era, făcea împunsături din ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se răspândi în toată odaia și ajunse la droaia de muște care moțăiau pe pereți.

Atrase de mirosul placut, acestea dădura buzna să se așeze grămadă pe bucata de pâine.

– Hei, muștelor, da’ cine v-a chemat aici?! strigă înciudat croitorașul, încercând să alunge oaspeții nepoftiți.

Muștele, care nu înțelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lăsară izgonite, ci tăbărâră puzderie asupra ospățului.

Atunci croitorașul își ieși din pepeni și, apucând o basma, începu să lovească fără cruțare în grămada de muște. „Păi dacă-i așa, las pe mine, că vă-nvăț eu minte” își zise el. Ridică basmaua, numără și, ce credeți: nu mai puțin de șapte muște zăceau răpuse-n fața lui, cu piciorușele țepene!

„Da’ știi că-mi ești voinic, măi baiete!” se grozăvi croitorașul, admirându-și singur vitejia. „O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!” își mai zise el. Apoi își croi la iuțeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic și brodă pe el, cu litere de-o șchioapă: „Șapte dintr-o lovitură!”

„Da’ ce, parcă târgul ăsta al nostru e de ajuns?” continuă croitorașul să vorbească cu sine însuși. „Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi știe isprava, că doar nu e un fleac!” Și de voios ce era, inima începu să-i tresalte ca o codița de purcel…
Sursa foto

* * *

Urmează Croitorașul cel viteaz (2)