APA VIEȚII (5)

BASM DE FRAȚII GRIMM

Urmare la Apa vieții (4)

- Dragul meu vânător, da’ ce-i cu tine?... Ce griji te apasă de te-ai înnegurat așa? îl întrebă flăcăul cu prie­tenie.

Vânătorul dădu să răspundă, dar se opri încurcat. Până la urmă, însă, nu-și putu ține ascunse gândurile care-l mistuiau:
-  Nu mi-e îngăduit să-ți spun, și totuși trebuie...

Auzindu-i vorbele ciudate, flăcăul îl îndemnă cu blândețe:
-  Hai, spune deschis despre ce e vorba și, de-o fi nevoie, o să te iert!
-  Află, dar, mărturisi vânătorul, că trebuie să te îm­pușc. Împăratul, stăpânul meu și tatăl domniei-tale, mi-a poruncit să-ți iau viața.
Flăcăul se sperie de grozăvia celor auzite și încercă să-l înduplece pe acela care urma să-i fie călău:

-  Dragul meu vânător, cruță-mi viața, rogu-te. O să-ți dăruiesc hainele mele domnești, iar tu să-mi dai în schimb hainele tale cele ponosite.
Vânătorul oftă din greu și vorbi la rândul lui:
-  Asta am s-o fac cu dragă inimă, că tot nu m-aș fi îndurat să te dau morții!...
Schimbară apoi hainele între ei și vânătorul o porni spre palatul domnesc, iar prințul se afundă tot mai mult în adâncul pădurii.
Peste câtăva vreme sosiră la curtea bătrânului împărat trei harabale încărcate cu aur și pietre prețioase pentru fiul cel mic. Cercetă împăratul de la cine sunt și pentru care pricină și află el, de la oamenii care însoțeau darurile, că au fost trimise de către cei trei împărați care și-au doborât dușmanii cu sabia feciorului său și au astîmpărat foamea norodului din țările lor cu pâinea dată de el. Și că în acest chip gândiseră să-și arate măcar cu puțin recunoștința pentru binele făcut.
Deodată parcă se luă un văl de pe mintea împăra­tului: "Oare nu cumva e nevinovat fecioru-meu?"
Și nu se putu stăpâni să nu spuna și curtenilor ceea ce-l rodea:
-  O, de-ar mai fi în viață, ce mi s-ar mai bucura inima! Rău îmi pare foarte și amar mă căiesc c-am poruncit să fie dat morții!...
În adânca tăcere care urmă vorbelor sale se auzi un glas... Era al vânătorului.
-  Mai trăiește, măria-ta, mai trăiește!... Că nu m-a răbdat inima să îndeplinesc porunca înălțimii voastre!
Și vânătorul începu a-i povesti împăratului, de-a fir-a-păr, tot ce s-a întâmplat atunci.
Auzind împăratul cum s-au petrecut lucrurile, i se luă o piatră de pe inimă și porunci să se vestească de îndată, în toata lumea, că fiului său îi este îngăduit să se întoarcă oricând acasă și că va fi primit cu toată cinstea cuvenită rangului său.
Poate că acum s-ar cădea să spunem câteva cuvinte și despre domniță. Iaca, să încercăm a ne întoarce și la ea...
Nemaifiind mult până să se încheie anul cel juruit, dom­nița porunci să se dureze în fața palatului un drum nu­mai și numai din aur. Iar după aceea le puse în vedere slujitorilor săi că, de vor vedea venind spre palat un voinic care-o călări de-a dreptul pe drumul de aur, să știe cu toții că acela e mirele cel mult așteptat și că se cuvine a fi primit cu tot alaiul și toată cinstirea. Iar de va călări vreunul pe lângă drum, să nu-l lase să intre, că nu-i mirele cel adevărat.

* * * 

Urmează Apa vieții (6)