APA VIEȚII (1)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

A fost odată un împărat și împăratul ăsta zăcea de multă vreme pe patul de suferință. Și cum era la capătul puterilor, nimeni nu mai trăgea nădejdea c-o să poată birui boala care-l mistuia. Cei trei feciori ai săi erau tare mâhniți că nu se arată vreun semn de ușurare a bolii, și-ntr-una din zile, coborând ei în grădina pala­tului, începură a plânge cu lacrimi amare.

Și iată că-n calea lor răsări un moșneag, care-i întrebă de ce-s atât de îndurerați. Flăcăii își descărcară sufletul și-i povestiră că tatăl lor, împăratul, zăcea de amar de vreme și că acum se afla pe pragul morții, fiindcă nici o doftorie nu-i adusese lecuirea. Moșneagul grăi atunci către ei:

- Mai știu eu un leac; îi zice apa vieții. Cine va bea dintr-însa pe dată se înzdrăvenește. Dar e tare greu să dai de leacul ăsta!
Atunci feciorul cel mare zise cu hotărâre:
- Luntre și punte m-oi face și tot o să-l găsesc.
Se duse la căpătâiul împăratului și-i ceru îngăduința să pornească în lume pentru a găsi apa vieții, căci, spuse el, numai ea o să-l înzdrăvenească din nou pe împărat.
- N-am să îngădui una ca asta! răspunse împăratul. Mai bine lasă-mă să închid ochii, cu sufletul împăcat, decât să știu că te pasc atâtea primejdii....

Feciorul stărui însă într-atât, până ce împăratul își călcă pe inimă și-i dădu în sfârșit încuviințarea. În sinea lui, feciorul cel mare însă gândea: "De-oi reuși să dobândesc apa vieții, dintre toți frații mei tata pe mine o să mă îndrăgească cel mai mult și o să mă înscăuneze pe tronul împărătesc".

O porni deci în cea mai mare grabă și, după ce călări el ce călări, cale lungă, nu glumă, se nimeri să-i răsară în drum un pitic, care-i strigă încă de departe:
- Hei, frățioare, da încotro alergi așa zorit?
- I-auzi întrebare la piticul ăsta neghiob! îl repezi cu trufie feciorul de împărat. Da’ ce, trebuie să-ți dau ție socoteală încotro mă duc?
Și-și văzu mai departe de drum. Pe prichindel îl cuprinse mânia la auzul acestor vorbe și abătu asupra trufașului un greu blestem...

...Și numai ce se deschise în calea călărețului o văgăună... și cu cât înainta în ea feciorul de împărat, cu atât se înghesuiau mai mult munții. Până la urmă, cărarea se îngustă într-atât că nu mai putu înainta nici măcar un pas și nici să întoarcă armăsarul, nici să descalece nu mai fu chip... Și rămase astfel prins între munți, ca într-o capcană.
Ăst timp, împăratul zăcea pe patul lui de suferință și-și tot aștepta feciorul, care nu mai venea...
Văzând ca frate-său nu se mai întoarce, feciorul cei mijlociu își luă inima în dinți și, într-una din zile, îi zise tatălui său:
-  Tată dragă, îngăduie-mi s-o pornesc și eu după apa vieții!
Dar în sinea lui își spunea: ,,Dacă fratele meu a pierit, mie o să mi se cuvină acu tronul, de izbândesc să aduc leacul cel tămăduitor."
La început, împăratul nici nu voi să audă de așa ceva, dar, la stăruințele feciorului, trebui să încuviințeze. 

Sursa foto 

* * * 

Urmează Apa vieții (2)