PIELE DE MĂGAR (3)

BASM DE CHARLES PERRAULT

Urmare la Piele de Măgar (2)

A doua zi, în zori, prințesa a dispărut din palat, așa cum fusese sfătuită. Oamenii regelui au căutat-o peste tot, în case, de-a lungul drumurilor, oriunde s-ar fi putut piti, dar totul a fost în zadar. Nimeni nu își putea închipui ce s-a întâmplat cu ea.

În această vreme, prințesa continua să fugă cât mai departe de tatăl ei. Când se întâlnea cu cineva, își întindea mâinile, cerșind să i se dea un loc unde ar fi putut munci. Ea arăta însă atât de lipsită de frumusețe și era atât de respingătoare în pielea ei de măgar, încât nimeni nu voia să aibă de a face cu o astfel de creatură.

Departe, tot mai departe, a călătorit prințesa până când a ajuns la o fermă de la țară unde era nevoie de o servitoare pentru a spăla cârpele de vase. A fost trimisă să muncească într-un colț al bucătăriei, fiind mereu ținta bătăii de joc și a glumelor nesărate ale celorlalți servitori.

Numai duminica putea să se odihnească puțin. După ce își termina treburile de dimineață, mergea în odăița ei, închidea cu grijă ușa și se îmbăia. Apoi, deschidea cufărul, scotea afară borcănelele cu farduri și se făcea frumoasă. Apoi, încerca rochia de culoarea lunii, pe cea ce strălucea ca soarele și, în cele din urmă, pe cea de albastrul cerului. Singura ei părere de rău era că nu avea destul loc pentru trenele rochiilor. Era fericită, oricum, pentru că se vedea din nou frumoasă, iar acest lucru o ajuta să treacă mai ușor peste încă o săptămână de chinuri, până în următoarea duminică.

În ferma unde lucra era o crescătorie de păsări aparținând regelui acelor ținuturi. Erau ținute aici tot felul de păsări ciudate, cu obiceiuri și mai ciudate. Fiul regelui se oprea adeseori aici atunci când se întorcea de la vânătoare și dorea să se bucure de o băutură rece împreună cu curtenii săi.

Piele de Măgar se uita cu drag la el și își amintea că dedesubtul murdăriei și a zdrențelor ei se află încă o inimă de prințesa. Ce maniere alese are! se gândea ea. Cât de grațios este! Cât de fericită trebuie să fie femeia căreia i-a dăruit inima! Dacă mi-ar da o rochie cât de simplă, m-aș simți în ea mult mai bine decat în oricare din rochiile mele minunate.

Într-o zi, tânărul prinț a pornit să cerceteze prin fermă, și a ajuns într-un hol întunecat, la capătul căruia se afla odăița lui Piele de Măgar. Curios, s-a uitat prin gaura cheii. Era duminică, iar Piele de Măgar își îmbraăcase rochia din aur și diamante care lucea la fel ca soarele. Prințul a rămas fără suflare la vederea grației și frumuseții  tinerei fete. De trei ori a fost cât pe-aci să intre în odăița ei, dar de fiecare dată s-a stăpânit și a dat înapoi.

* * *

Urmează Piele de măgar (4)