nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI
Bătrâna n-a înțeles
cum s-a rostit tribunalul. Ședința fiind suspendată, e îmbrâncită până la ușă
de lumea care dă năvală să iasă. Acolo se îndură s-o lumineze aprodul, care-i
strigă la ureche:
— Ai pierdut, cucoană. Ți s-a anulat ipoteca.
— Ai pierdut, cucoană. Ți s-a anulat ipoteca.
Ea cade pe banca de lângă ușă, vorbind fără șir: “Viorica... viitorul... norocul ...fără
sprijin... fetele lui Nisipeanu...”.
Și văzând pe Andrei, care iese, îi zice cu mâna dreaptă întinsă a blestem:
— Dumnezeu să-ți plătească și să te miluiască.
El pleacă, coboară scara și repede cotește pe după tribunal; pe-acolo ajunge
iute la zăvoiul din marginea orașului, unde e o fântână cu un șipot de apă rece
ca gheața. Ajuns, își smulge gulerul și legătura de la gât, le bagă în buzunar,
se apleacă și pune capul in bătaia apei. Aaa! ce bine face răceala asta care-i
curge în creștet! Cum potolește zvâcneala din tâmple și zgomotul din urechi.
Multă vreme stă așa; apoi se scoală, se șterge și pornește prin zăvoi spre
punte.
*
Atâta vreme de când umblă întruna și nici frumusețea locurilor prin care a
rătăcit, pline de miresme și de cântece de greieri, cu orizontul ăla frumos de
dealuri verzi și de munți cu atâtea nuanțe de albastru, nimic nu i-a putut goni
din auz sunetul propriilor lui cuvinte spuse odinioară doctorului: “Avem
fiecare mintea și puterea noastra, și dacă nu le întrebuințăm într-un anumit
scop, crez, da, crez cu toată tăria că intervine o minte și o putere mai mare”.
Cu ele în urechi a plecat de la tribunal acum patru ceasuri și tot cu ele în
auz intră acum în strada Speranței.
Ce înseamnă asta? Lume adunată la poartă? Copii spânzurați pe uluce? Grăbește
pasul după ritmul bătăilor inimii. În curte îl întâmpină nenea Mache:
— Nu e nimic, nu te speria, nu e nimic.
El îl îmbrâncește și intră în sală. Acolo îi iese înainte Antonescu.
— Ce s-a întâmplat? îl întreabă Andrei cu o voce stinsă.
În locul lui Antonescu răspunde glasul doctorului din odaia de alături:
— Nu așa. Ridică-i capul mai sus, mai sus.
Aceste vorbe aduc în mintea lui lumina orbitoare a unui trăsnet. Dă năvală în
ușa odăii de culcare, care se bate de perete. Într-o privire de-o clipă vede
tot: Elena leșinată, doctorul, două femei, sticle, ligheanul plin de sange și
copilul!! Vrea să înainteze, dar nu poate și, scoțând un răcnet înspăimântător,
ca de uriaș înjunghiat, se năruie în pragul ușii.
*
— Fraților, zice Urziceanu intrând în camera avocaților, să vă spui o veste
tristă; a înnebunit bietul Rizescu.
— Tocmai ce le spuneam eu, adaugă altul.
— Da, întâlnii chiar acum pe doctorul Georgescu; venea d-acolo; plângea săracul.
Copilul scapă, e în afară de orice primejdie.
— Eu, zice Berlescu, întotdeauna îmi ziceam că are s-o sfârșească așa omul
ăsta. Ce era mania aia a persecuției de care suferea?
Sfârșit
Citește povestirea pe scurt a nuvelei pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !