ÎN LUMEA DREPTĂȚII (27)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (26)

Bătrâna n-a înțeles cum s-a rostit tribunalul. Ședința fiind suspendată, e îmbrâncită până la ușă de lumea care dă năvală să iasă. Acolo se îndură s-o lumineze aprodul, care-i strigă la ureche:
— Ai pierdut, cucoană. Ți s-a anulat ipoteca.

Ea cade pe banca de lângă ușă, vorbind fără șir: “Viorica... viitorul... norocul ...fără sprijin... fetele lui Nisipeanu...”.

Și văzând pe Andrei, care iese, îi zice cu mâna dreaptă întinsă a blestem:

— Dumnezeu să-ți plătească și să te miluiască.

El pleacă, coboară scara și repede cotește pe după tribunal; pe-acolo ajunge iute la zăvoiul din marginea orașului, unde e o fântână cu un șipot de apă rece ca gheața. Ajuns, își smulge gulerul și legătura de la gât, le bagă în buzunar, se apleacă și pune capul in bătaia apei. Aaa! ce bine face răceala asta care-i curge în creștet! Cum potolește zvâcneala din tâmple și zgomotul din urechi. Multă vreme stă așa; apoi se scoală, se șterge și pornește prin zăvoi spre punte.

*

Atâta vreme de când umblă întruna și nici frumusețea locurilor prin care a rătăcit, pline de miresme și de cântece de greieri, cu orizontul ăla frumos de dealuri verzi și de munți cu atâtea nuanțe de albastru, nimic nu i-a putut goni din auz sunetul propriilor lui cuvinte spuse odinioară doctorului: “Avem fiecare mintea și puterea noastra, și dacă nu le întrebuințăm într-un anumit scop, crez, da, crez cu toată tăria că intervine o minte și o putere mai mare”.

Cu ele în urechi a plecat de la tribunal acum patru ceasuri și tot cu ele în auz intră acum în strada Speranței.

Ce înseamnă asta? Lume adunată la poartă? Copii spânzurați pe uluce? Grăbește pasul după ritmul bătăilor inimii. În curte îl întâmpină nenea Mache:

— Nu e nimic, nu te speria, nu e nimic.

El îl îmbrâncește și intră în sală. Acolo îi iese înainte Antonescu.

— Ce s-a întâmplat? îl întreabă Andrei cu o voce stinsă.

În locul lui Antonescu răspunde glasul doctorului din odaia de alături:

— Nu așa. Ridică-i capul mai sus, mai sus.

Aceste vorbe aduc în mintea lui lumina orbitoare a unui trăsnet. Dă năvală în ușa odăii de culcare, care se bate de perete. Într-o privire de-o clipă vede tot: Elena leșinată, doctorul, două femei, sticle, ligheanul plin de sange și copilul!! Vrea să înainteze, dar nu poate și, scoțând un răcnet înspăimântător, ca de uriaș înjunghiat, se năruie în pragul ușii.

*

— Fraților, zice Urziceanu intrând în camera avocaților, să vă spui o veste tristă; a înnebunit bietul Rizescu.

— Tocmai ce le spuneam eu, adaugă altul.

— Da, întâlnii chiar acum pe doctorul Georgescu; venea d-acolo; plângea săracul. Copilul scapă, e în afară de orice primejdie.

— Eu, zice Berlescu, întotdeauna îmi ziceam că are s-o sfârșească așa omul ăsta. Ce era mania aia a persecuției de care suferea?

Sfârșit

Citește povestirea pe scurt a nuvelei pe blogul

Povestiri pe scurt de lecturi școlare