CRĂIASA ZĂPEZII (3)

de Hans Christian Andersen

Urmare la Crăiasa Zăpezii (2)

A treia povestire. Grădina femeii care știa să facă farmece

Ce s-a întâmplat oare cu Gretchen când Karl nu s-a mai intors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu știa. Băieții atât știau: că își legase săniuța de o sanie mare, albă, și sania aceea s-a dus către bariera orașului. Nimeni nu știa unde este și cei de-acasă plângeau după el și Gretchen plângea mai tare decât toți; toți credeau că a murit, că s-a înecat în râul de la marginea orașului. A fost o iarnă lungă și tristă.

În sfârșit, a sosit primăvara, cu raze calde de soare.

- Karl a murit, spunea Gretchen.

- Noi nu credem c-a murit, au spus razele de soare.

- A murit, a spus ea rândunelelor.

- Nu credem că a murit! au zis ele, și de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut. Într-o dimineață ea s-a gândit:

- Am să-mi pun pantofii cei noi, roșii, pe care Karl încă nu i-a văzut, și am să mă duc la râu să-l întreb dacă știe ceva de dânsul.

Era devreme de tot. Gretchen a sărutat-o pe bunică-sa, care mai dormea, și-a pus pantofiorii cei roșii și s-a dus singurică la râu și l-a întrebat:

- E adevărat că mi-ai luat prietenul cu care mă jucam? Uite, îți dau pantofii mei cei roșii, numai să mi-l dai înapoi pe Karl.

Valurile făceau parcă niște semne ciudate. Gretchen și-a scos pantofii la care ținea mai mult decât la orice și i-a aruncat în apă; pantofii însă au căzut prea aproape și valurile i-au adus la mal. Ai fi zis că râul nu voia să ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut că n-a aruncat pantofiorii destul de departe și atunci s-a suit într-o luntre care era legată în păpuriș, s-a dus până la capătul ei și a aruncat pantofii în apă. Luntrea însă nu era legată bine și, când fetița s-a repezit să arunce pantofii, s-a desprins de țărm și a pornit pe apă. Gretchen, când a văzut așa, a vrut să se întoarcă și să sară pe mal, dar luntrea acum ajunsese departe și pornise pe râu în jos.

Gretchen s-a speriat și a început să plângă, dar cine s-o auda decât vrăbiile, iar vrăbiile nu puteau s-o tragă la țărm, și atunci, ce să facă și ele, zburau de-a lungul malului și ciripeau vrând parcă s-o mângâie: "Uite-aici suntem, aici, aici!" Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei roșii veneau pe apă după luntre, dar nu puteau s-o ajungă, fiindcă luntrea mergea mai iute.

Frumos era pe maluri, flori mandre, copaci batrani si pasuni cu oi si vaci, dar nici tipenie de om!

- Poate că râul mă duce la Karl, se gândea Gretchen și gândindu-se așa i-a mai venit inima la loc.

S-a ridicat și a început să se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers și a ajuns cu luntrea la o livadă de cireși și în mijlocul livezii era o căsuță cu ferestre roșii și albastre. Căsuța era acoperită cu paie și la ușă stăteau doi soldați de lemn cu pușca la umăr.

Gretchen a strigat la ei; credea că-s vii; dar ei, bineînțeles, n-au răspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de țărm; râul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare și atunci a ieșit o babă, sprijinindu-se într-o cârjă. Avea o pălărie mare de soare zugrăvită cu flori.

- Sărăcuța de tine! a spus baba. Cum ai nimerit tu în luntre și ai pornit singură pe apă, în lumea largă?

Baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu cârja, a tras-o la mal și a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetița era veselă că a ajuns iar pe uscat, dar se și temea puțintel de babă. Aceasta a zis:

- Acum spune-mi și mie cine ești și de unde vii?

Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dădea din cap și zicea numai "Hm, hm!". Când Gretchen a isprăvit de povestit și a întrebat-o dacă nu l-a vazut cumva pe Karl, baba a răspuns că n-a trecut pe-acolo, dar că are să vină el, să se uite la flori, că-s mai frumoase decât toate cărțile cu poze și fiecare din ele știe câte o poveste. Și baba a luat-o pe Gretchen de mână, s-a dus cu ea în casă și a încuiat ușa după ce au intrat.

Ferestrele erau foarte sus si geamurile erau roșii, albastre și galbene. O lumină tare ciudată pătrundea prin ele. Pe masă era o farfurie mare plină de cireșe frumoase și Gretchen s-a așezat și a mâncat cireșe câte a vrut, fiindcă avea voie să mănânce cât îi place. Pe când mânca, baba a pieptănat-o cu un pieptene de aur și părul s-a cârlionțat și a căpătat o strălucire minunată și chipul fetișei, rotund și bucălat, era ca trandafirul.

- De mult mi-am dorit o fetiță drăgălașă, așa ca tine, a spus baba. Ai să vezi ce bine avem să ne împăcăm noi împreună!

Tot pieptănându-i baba părul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindcă baba făcea farmece, dar nu era o vrăjitoare rea. Vrăjea numai așa, ca să-și treacă vremea și să trăiască mulțumită. Ar fi vrut să rămână Gretchen la dânsa, fiindcă îi plăcea fetița. De aceea s-a dus în grădină, a pălit cu cârja toți trandafirii câți erau pe-acolo și toți au căzut și-au intrat în pământ, de nici nu se mai cunoștea pe unde fuseseră. Pasămite baba se temea că Gretchen, când are să vadă trandafirii, are să se gândească la trandafirii ei de-acasă și atunci are să-și aduca aminte de Karl și are să fugă.

După asta, baba a dus-o pe Gretchen în grădină. Ce mireasmă și ce frumusețe era aici! Toate florile de pe lume și din toate anotimpurile le găseai aici înflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasă.

Gretchen a sărit în sus de bucurie și s-a jucat prin grădină până seara, când soarele s-a lăsat după cireși; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de mătase roșie, brodate cu toporași, și a dormit și a visat tot vise frumoase, cum visează numai o crăiasă în ziua nunții.

A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Așa a trecut multă vreme. Gretchen cunoștea acum fiecare floare, dar, deși erau o mulțime, ei i se părea ca lipsește una. Care anume nu știa. Iată însă că într-o bunî zi s-a uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba și care era zugravită cu flori, și a văzut printre florile zugrăvite și un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să șteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, așa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

- Cum? a spus Gretchen. Să nu fie oare aici nici un trandafir?

și s-a dus repede în grădină și a căutat în toate straturile, dar n-a găsit nici un trandafir. Atunci s-a așezat jos și a început să plângă; și lacrimile ei au căzut tocmai pe locul unde fusese îngropată o tufă de trandafir. Când lacrimile calde au udat  țărâna, tufa a ieșit deodată din pământ, tot așa de înflorită ca atunci când fusese îngropată. Gretchen a îmbrățișat trandafirul, a sărutat florile și s-a gândit la trandafirii ei frumoși de-acasă și la Karl.

- De ce m-am oprit eu oare aici? a spus fetița. Eu voiam să-l caut pe Karl. Voi știți unde-i? a întrebat ea trandafirii. Ce credeți, a murit?

- Nu, n-a murit, au spus trandafirii. Noi am fost în pământ și în pământ sunt toti morții, dar Karl nu-i printre ei.

- Vă mulțumesc de ce mi-ați spus! a zis Gretchen și s-a dus la celelalte flori, s-a uitat în potirul fiecăreia dintre ele și a întrebat: nu știți unde-i Karl?
Dar florile se încălzeau la soare și visau la ce le plăcea lor să viseze și nici una nu știa ce-i cu Karl.

- Degeaba mai întreb florile, și-a răspuns Gretchen. Ele știu numai ce se întâmplă cu dânsele și de altceva habar n-au!
Și Gretchen și-a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, și a luat-o la fugă până în fundul grădinii. Portița era închisă, dar ea a apăsat pe clanța ruginită și clanța s-a ridicat, portița s-a deschis și Gretchen a pornit în lumea largă, desculță cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmărea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge și s-a așezat pe un bolovan și când s-a uitat împrejur a văzut că nu mai era vară, era toamna târziu; în grădina babei, în care era mereu cald și erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ți dai seama cum trece vremea.

- Doamne, cum am mai întârziat! a spus Gretchen. Uite că-i toamnă, nu mai pot să zăbovesc!

S-a ridicat și a pornit iar la drum. Vai, piciorușele ei erau obosite și zgâriate! De jur împrejur era urât și frig. Crengile pletoase ale salciilor erau galbene și frunzele cădeau smulse de vânt și numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Când Gretchen a încercat să mănânce din ele, i-au făcut gura pungă de acre ce erau. Trist și urât era în lumea largă! 

* * *

Urmează Crăiasa Zăpezii (4)