15.01.2018

CRĂIASA ZĂPEZII (4)

de Hans Christian Andersen

A patra povestire. Un prinț și o prințesă

Gretchen iar a trebuit să stea și să se odihnească. Deodata, în fața ei, pe zăpadă, a zărit un cioroi. Cioroiul s-a uitat la ea, a dat din cap și a spus: "Crrr! Crrr! Bună ziua! Bună ziua!" Mai bine nu putea să vorbească, dar era prietenos și a întrebat-o pe fetiță încotro a pornit așa, singură. Cuvântul "singură" Gretchen l-a înțeles foarte bine și a priceput ce înseamnă asta. Îi povesti cioroiului toată viața ei și tot ce pățise și-l întrebă dacă nu l-a vazut pe Karl.
Cioroiul a clătinat din cap pe gânduri și a spus:
- S-ar putea!
- Cum? Crezi că da? a întrebat fetița și l-a sărutat pe cioroi și l-a strâns în brațe mai să-l înăbușe.
- Încet, încet! a spus cioroiul. Cred că știu... cred că-i el. Da' acuma mi se pare că de când cu prințesa... pe tine te-a uitat.
- Stă la o prințesă? a întrebat Gretchen.
- Da, îți spun eu toată povestea, numai că-mi vine greu să vorbesc în limba ta. Nu cunoști limba ciorilor? Mi-ar fi mai ușor!
- Nu, n-am învățat limba ciorilor, a răspuns Gretchen.
- Bine, nu face nimic! Am să-ți istorisesc și eu cum oi putea! Și i-a istorisit ce știa.
- În împărăția asta în care suntem acum stă o prințesă care e foarte deșteaptă; așa-i de deșteaptă, că a citit toate gazetele din lume și le-a uitat! Deunăzi ședea pe tron și asta pare-se că nu-i lucru plăcut, și șezând ea așa pe tron, a început să cânte un cântec! "De ce nu m-aș mărita?" Chiar așa s-a gândit ea: "de ce nu m-aș mărita? Ia să încerc!".
Dar ea voia să găsească un bărbat care să știe ce să răspundă când stai de vorbă cu el, unul care să și vorbească, nu numai să șadă, arătos și dichisit, pe tron, că ar fi prea plicticos. Prințesa a pus să bată toba, să se adune doamnele de onoare, și când acestea au venit și au auzit, au fost foarte mulțumite. "Iaca o veste plăcută, au spus ele, la asta chiar ne gândeam și noi!". Și să știi că tot ce-ți spun eu e adevărat, a zis cioroiul; eu am o iubită, e domesticită și stă la curte, ea mi-a povestit tot.
Iubita lui era bineinteles o cioara. Pentru că cioara la cioară trage, asta-i știut, și tot cioară rămâne.
A doua zi, ziarele au apărut cu un chenar de inimi și cu numele prințesei în chenar. Scria acolo că orice tânăr plăcut la înfățișare poate să vină la palat și să stea de vorbă cu prințesa și acela care știe să vorbească mai bine și în așa fel, de parcă ar fi la el acasă, pe acela prințesa are să-l ia de bărbat. Da, da, a spus cioroiul, e chiar așa cum zic, poți să mă crezi, e adevărat așa cum mă vezi și te văd. Au venit o mulțime, era o îngrămădeală și un du-te vino necontenit, dar nici în ziua întâi, nici în a doua nu s-a ales nimic din treaba asta. Toți puteau să vorbească bine când erau pe stradă, dar de îndată ce intrau pe poarta palatului și vedeau garda în zale de argint și pe scări slujitori înmuiați în fir, și treceau prin sălile și galeriile palatului cu covoare scumpe și policandre de cristal, se zăpăceau. Când ajungeau în fața tronului pe care ședea prințesa, nu mai puteau să spună nimic decât doar cuvântul cel din urmă pe care-l rostise prințesa și bineînțeles că ea n-avea poftă să mai audă o dată ce spusese tot ea. Parcă-i apuca pe toți o toropeală cât erau în palat și abia după ce ieșeau de acolo se trezeau și începeau iar să vorbească. 
Era un șirag de oameni care ținea de la porțile orașului până la poarta palatului. Eram și eu pe-acolo, a spus cioroiul. Le era sete și foame de-atâta așteptare, dar când ajungeau la palat nu le dădea nimeni nici măcar un pahar cu apă. Unii mai deștepți își luaseră câteva felii de pâine cu unt, dar nu dădeau și altora, fiindcă se gândeau: "Las' să fie lihniți de foame, că dacă-i vede prințesa așa de prăpădiți, nu-i alege".
- Și Karl? a întrebat Gretchen; el când a venit? Era și el acolo?
- Stai puțin că-ți spun îndată! A treia zi a venit un domnișor, dar nu călare, nici cu trăsura, ci pe jos; era vesel și ochii îi straluceau ca și ai tăi acuma, și avea un păr lung și frumos, dar era cam prost îmbrăcat.
- Karl era! s-a bucurat Gretchen. Bine că l-am găsit! si a bătut din palme de bucurie.
- Avea o raniță în spate, a spus cioroiul.
- Nu, trebuie să fi fost săniuța! a spus Gretchen. Și-a luat saniuța când a plecat.
- Se poate, a zis cioroiul, nu m-am uitat bine, dar iubita mea domesticită mi-a spus că atunci când a intrat în palat și a văzut garda în zale de argint și slujitorii pe scări, înmuiați în fir, el nu s-a fâstâcit deloc, a dat din cap către ei și le-a spus: "Nu vă plictisiți să stați mereu pe scări? Eu mă duc înainte!" Sala cea mare strălucea de lumina policandrelor, curteni de tot felul umblau ușurel și țineau în mână ulcele de aur. Ghetele lui scârțâiau grozav, dar el nici nu se sinchisea de asta și era ca la el acasă.
- Sigur că-i Karl, a spus Gretchen. Avea ghete noi și scârțâiau când umbla cu ele prin odaia bunicii, l-am auzit eu.
- Da, scârțâiau, spuse cioroiul. Domnișorul acela s-a dus drept la prințesă. Ea ședea pe un mărgăritar, mare cât o roată de moară. Toate doamnele de la curte cu cameristele lor și cu cameristele cameristelor și toți curtenii lor și cu slujitorii slujitorilor care și ei, la rândul lor, aveau câte o slugă, stăteau adunați de jur împrejur; și cei care erau mai aproape de ușă, aceia erau mai mândri. Până și sluga celui de pe urmă slujitor, care sta drept în ușă și umbla numai cu pantofi, era atât de mândră și înfumurată că nu-i ajungeai nici cu prăjina la nas!
- Groaznic trebuie să mai fie! a spus Gretchen. Și Karl s-a însurat cu prințesa?
- Dacă n-aș fi cioroi, m-aș fi însurat eu cu ea, neapărat, cu toate că sunt logodit. Drăguța mea, cioara cea domestică, zice că el a vorbit tot așa de bine cum vorbesc eu când vorbesc limba ciorilor. Era drăguț și vesel domnișorul și zicea că n-a venit să-i ceară mâna, ci numai așa, fiindcă auzise de deșteptăciunea prințesei și voia să stea cu ea de vorbă. Dar după aceea și ea i-a plăcut lui și el ei.
- Da, desigur că e Karl, spuse Gretchen. El e deștept și știe să facă socoteli în gând, cu fracții. Nu vrei să mă bagi și pe mine în palat?
- Asta-i ușor de spus, dar cum să facem oare? Am să vorbesc cu drăguța mea, are să găsească ea ceva; pentru că să știi că unei fetițe așa ca tine nu i se dă voie în palat.
- Las' că intru eu, a spus Gretchen. Când află Karl că am sosit, îndată vine jos și mă ia cu el.
- Așteaptă-mă colo la portiță, a spus cioroiul, apoi a clătinat din cap și și-a luat zborul. Abia către seară s-a întors.
- Drăguța mea îți trimite multe salutări și îți mai trimite și o chiflă, a luat-o din bucătărie, au acolo destule. Ia-o, că ți-o fi foame. În palat e cu neputință să intri, fiindcă ești desculță și garda cu zale de argint și slujitorii înmuiați în fir n-au să te lase. Stai, nu plânge, că tot ai să poți intra. Drăguța mea știe o scară pe din dos, pe unde ajungi în iatac și știe unde-i cheia.
Cioroiul și cu Gretchen au intrat în grădină, pe aleea cea mare, pe care cădeau mereu frunzele din copaci, și după ce la palat s-au stins luminile, una câte una, cioroiul a dus-o pe Gretchen la o ușă de din dos care era doar închisă, nu și încuiată.
O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut să facă un lucru rău și ea doar atât voia, să vadă dacă Karl e acolo.Și acolo era, fără îndoială! Și ea se gândea la ochii lui limpezi și la părul lung: parcă îl vedea cum zâmbește ca atunci când ședeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur că are să se bucure când are s-o vadă, și ea are să-i spună ce drum lung a făcut până să dea de dânsul, și ce necăjiți au fost cei de-acasă când el a plecat și nu s-a mai întors. Gretei îi era teamă și totodată se bucura.
Au ajuns sus la capătul scării. Pe un scrin era o lampă aprinsă și jos pe podele stătea cioara cea domesticită și își întorcea capul în toate părțile; Gretchen a făcut o plecăciune, așa cum o învățase bunică-sa.
- Logodnicul meu mi-a spus numai lucruri frumoase despre mata, domnișoară, zise cioara cea domesticită. Povestea matale e duioasă. Ia, te rog, lampa, eu am să merg înainte ca să-ți arăt drumul. Pe unde mergem noi, nu-i nimeni.
- Parcă aud pe cineva în urma noastră, spuse Gretchen, și chiar atunci a și trecut ceva pe lângă dânsa; pe zid alergau ca niște umbre de cai cu coama în vânt și cu picioarele subțiri, și pe cai domni și doamne și vânători.
- Astea-s numai visuri, a spus cioara; vin și iau la vânătoare gândurile prințului și ale prințesei. Asta-i chiar foarte nimerit acum, pentru că ai să poți să-i vezi mai bine. Și trag și eu nădejde că, atunci când ai să ajungi la cinste și mărire, n-ai să mă uiți nici pe mine.
- De asta nici o grijă, a spus cioroiul din pădure.
Ajunsesera acum într-o încapere mare, tapetată cu mătase roz, cu flori. Și deodată visurile au trecut valvârtej pe lângă ei, dar așa de repede, că Gretchen n-a putut să-i vadă pe prinț și pe prințesă. Gretchen și cu cele două ciori au mai trecut apoi prin câteva odăi, una mai frumoasă decât alta, și au ajuns în iatac. Aici, tavanul semăna cu un palmier cu frunze de sticlă și în mijlocul odăii atârnau de o tulpină de aur două paturi, fiecare din ele semănând cu un crin. Un pat era alb, celălalt era roșu și în acesta din urmă trebuia Gretchen să-l caute pe Karl. A dat la o parte o petală roșie și a zărit o ceafă brună. O! Karl era! Gretchen l-a strigat pe nume, a ridicat lampa, și deodată visurile s-au întors în goană în odaie, și el s-a trezit, a întors capul și... nu era Karl.
Prințul semăna cu Karl numai de la spate, dar era și el tânăr și drăguț. Prințesa se trezise și ea și din patul ei de petale albe de crin se uita acum clipind din ochi la Gretchen. A întrebat ce este. Gretchen a început să plângă și i-a spus toată povestea ei și ce făcuseră cele două ciori pentru ea.
- Săraca de tine, au spus prințul și prințesa, le-au lăudat pe cele două ciori și au spus că  nu sunt supărați pe ele, numai că de-acum înainte să nu mai facă ce-au facut. Au să primească și o răsplată.
- Vreți să zburați în libertate, a întrebat prințesa, ori vreți mai bine câte o slujbă de cioară princiară și cu drept la toate cojile de legume de la bucătărie?
Ciorile s-au închinat și au spus că vor să aibă o slujbă fiindcă se gândeau că-i bine la bătrânețe să aibă ceva sigur și să nu ducă grijă de nimic.
Prințul s-a sculat din pat și a pus-o pe Gretchen în locul lui să doarma; mai mult nu putea face nici el. Gretchen și-a împreunat mâinile și s-a gandit: "Ce buni sunt oamenii și animalele!", a închis ochii și a adormit. Toate visurile au venit iar valvârtej înapoi și acum erau ca niște îngeri și trăgeau o săniuță în care era Karl, și el făcea semn din cap. Dar nu era decât un vis și de aceea a pierit când ea s-a trezit.
A doua zi au îmbrăcat-o în mătase și în catifea din cap până în picioare; au poftit-o să rămână la palat și să trăiască în belșug, dar ea s-a rugat să-i dea numai o trăsurică cu un cal și o pereche de pantofi, pentru că voia să plece iar în lume și să-l caute pe Karl.
I-au dat îndată pantofi și un mașon, au îmbracat-o frumos și, când să plece, la scară era o caleașcă numai de aur și stema prințului și a prințesei strălucea pe ea ca o stea. Vizitiul și valetul aveau coroane de aur pe cap. Prințul și prințesa au ajutat-o pe Gretchen să se urce în caleașcă și i-au urat drum bun. Cioroiul cel din pădure, care acuma era însurat, a însoțit-o cale de trei poște. Ședea lângă ea, fiindcă nu-i plăcea să meargă cu spatele. Cioara de la curte stătea în ușă și dădea din aripi; nu putuse să vină și ea cu ei fiindcă o durea capul de când căpătase o slujbă și mânca prea mult. Caleașca pe dinăuntru era căptușită cu turtă dulce, iar în lada de sub capră erau fructe și covrigi.
- Drum bun, drum bun! au spus prințul și prințesa.
Gretchen a plâns și cioara a plâns și ea. După ce au mers așa vreo trei poște, cioroiul și-a luat și el rămas bun și despărțirea dintre ei a fost și mai duioasă. Cioroiul a zburat pe un copac și a tot fâlfâit din aripile lui negre până când caleașca nu s-a mai văzut.

* * *

Urmează Crăiasa Zăpezii (5)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !