CRĂIASA ZĂPEZII (2)

de Hans Christian Andersen

Urmare la Crăiasa Zăpezii (1)

A doua povestire. Un băiețaș și o fetiță

În orașul cel mare, în care sunt atâția oameni și atâtea case și n-au toți loc unde să-și faca o grădină și de aceea cei mai mulți trebuie să se mulțumească cu flori în glastre, erau și doi copii sărmani, care aveau o grădină puțin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate și soră, dar se iubeau între ei ca și cum ar fi fost. Părinții lor locuiau în mansardele din două case alăturate, care erau așa de apropiate una de alta încât streșinile mai că se atingeau. Cum ferestrele erau față în față, puteai să treci de la o locuință la cealaltă.

Părinții puseseră fiecare în streașină câte o cutie mare de lemn umplută cu pământ și sădiseră legume și verdețuri de care aveau nevoie la gătit și mai sădiseră și câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie și înflorea frumos. Pe urmă, ce s-au gândit ei, să pună cutiile de-a curmezișul peste streașină, așa că acum aproape că ajungeau de la o fereastră la cealaltă și erau ca două straturi. Păstăile de mazăre atârnau peste marginile cutiilor și trandafirii își întindeau crengile pe deasupra și se împreunau făcând o boltă de flori și frunze. Cum cutiile erau foarte înalte și copiii știau că nu trebuie să se urce pe ele, aveau voie câteodată să coboare pe fereastră și să stea pe scăunele între cutii, la umbra trandafirilor, și să se joace.

Iarna petrecerea asta se isprăvea. Geamurile erau înghețate. Copiii însă încălzeau pe sobă bănuți de aramă, îi lipeau de geamurile îngheșate și deodată se ivea un rotocol străveziu și prin rotocol se uita, de la fiecare fereastră, câte un ochi drăgălaș și blând; erau băiețașul și fetița. Pe el îl chema Karl și pe ea Gretchen. Vara făceau numai un pas și erau unul lângă altul, iarna însă trebuia să coboare și să urce o mulțime de trepte și afară ningea.

- Au început să roiască albinele cele albe, zicea bunica.

- Au și o regină? întreba băiețașul, fiindcă știa că albinele cele adevărate au o regină.

- Da, au, spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des, e mai mare decât celelalte, dar nu stă mult pe pământ, se urcă iar în norii cei negri. Noaptea, ea pornește în zbor pe străzi și se uită pe fereastră în casă și atunci geamurile îngheață și se fac flori de zăpadă pe la ferestre.

- Da, da, am văzut, ziceau copiii și acum știau că e adevărat ce spunea bunica.

- Crăiasa Zăpezii vine și pe la noi? a întrebat odată fetița.

- Atâta-i trebuie, să vină! a răspuns băiețașul. Că o pun pe sobă și îndată se topește.

Bunica l-a mângâiat pe păr și a început o altă poveste. Seara, înainte de culcare, când era pe jumătate dezbrăcat, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun și s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă și un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era țesută din mii și mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă și gingașă, dar era de gheață, de gheață sclipitoare, și totuși era vie; ochii îi străluceau ca doua steluțe, dar nu stăteau o clipa locului. Femeia a dat din cap și a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băiețașul s-a speriat și s-a dat jos de pe scaun și i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

A doua zi a fost senin și ger și după aceea n-a mai trecut mult și a venit primăvara; era cald, copacii au început să înverzească, rândunelele au sosit și și-au făcut cuiburi, fereastra era mereu deschisă și copiii ședeau iar în grădinița lor de pe streașină.

Trandafirii au înflorit. Fetița învățase un cântec în care era vorba de trandafiri și când îl cânta, ea se gândea la trandafirii ei. L-a învățat și pe băiețaș și cântau acuma amândoi:

Ce frumoși sunt trandafirii

și cad pradă ofilirii!

Traiul nostru e mai bun,

Că-nflorim și la Crăciun!

și copiii se țineau de mână, sărutau trandafirii și se uitau la cerul senin: "ce frumos e vara când trandafirii înfloresc!"

Karl si Gretchen se uitau într-o carte cu animale și păsări; ceasul de la biserică tocmai bătea cinci, când deodată băiețașul spuse:

- Au! M-a lovit ceva în piept! Și mi-a intrat ceva în ochi!

Fetița l-a luat de după gât, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic.

- Mi se pare că s-a dus, a spus el.

Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată care schimonosea și urâțea tot ce era frumos și bun, iar tot ce era rău și urât se oglindea în ea pe de-a-ntregul, așa cum era, și orice cusur ieșea la iveală. Bietului Karl îi intrase și în inimă un ciob și, în curând, inima lui avea să fie ca un bulgăre de gheață. Acum nu-l mai durea, dar ciobul rămăsese în inimă.

- De ce plângi? a întrebat-o el pe fetiță. Vai, ce urâtă ești când plângi! N-am nimic, nu vezi? Phu! a strigat el deodată. Uite, trandafirul acela e mâncat de viermi și celălalt de colo e strâmb și boțit! Urâți mai sunt trandafirii aștia! Ca și cutia în care stau!

Și a dat cu piciorul în cutie și a rupt un trandafir.

- Vai! Karl, ce faci? a strigat fetița și când a vazut-o așa de speriată, băiețașul a mai rupt un trandafir și a intrat în casă și a lăsat-o pe Gretchen singură.

Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a spus că asta-i pentru copiii de țâță. Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacă-i adevărat. Pe urmă își punea ochelarii bunicii și vorbea ca ea; o îngâna foarte bine și toți râdeau. În scurtă vreme a ajuns să imite în vorba și în mișcări pe toți vecinii. Imita mai cu seamă tot ce era urât și caraghios la fiecare. Lumea zicea: "Băiatul e foarte deștept!" Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimă și tot din pricina asta o necăjea și o strâmba și pe Gretchen, care-l iubea din tot sufletul.

Jocurile lui erau acum cu totul altfel decât fuseseră, erau jocuri chibzuite. Odată, iarna, pe când afară ningea, și-a întins poala surtucului, ca să prinda câțiva fulgi, apoi a luat o lupă și i-a spus fetiței:

- Ia uită-te prin sticla asta, Gretchen!

Fetita s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare și semăna cu o floare sau cu o stea în șase colțuri, era foarte frumos.

- Vezi ce meșteșugiți sunt, a spus Karl. Sunt mai frumoși decât florile adevărate și nu-i nici o greșeală în ei, sunt făcuți cu o potriveală anumită; păcat numai că se topesc!

Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o săniuță în spate și cu mănuși groase în mână și i-a spus Gretei:

- Mi-au dat voie să mă dau cu săniuța în piață, unde se dau și ceilalti băieți.

În piață, băieții își prindeau uneori săniuța de câte o căruță și se duceau așa o bucată de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo și o sanie mare, vopsită cu alb, și în sanie ședea cineva înfășurat într-o blană albă și cu o căciuliță albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieței și Karl, când a văzut că vine iar, și-a prins repede săniuța de ea și a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede și mai repede și a cotit într-o uliță alăturată. Vizitiul întorcea din când în caând capul și-i făcea semn prietenește lui Karl, parcă l-ar fi cunoscut, și ori de câte ori băiatul voia să-și desprindă săniuța, cel care stătea în sanie făcea din cap și Karl rămânea așa cum era. Au ajuns la barieră și au ieșit din oraș. Ninsoarea s-a întețit așa de tare încât, de deasă ce era, băiețașul nu-și mai vedea nici mâinile. Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar să se desprindă de sania cea mare, dar n-a izbutit, alerga ca vântul. A început să strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu și sania aluneca tot mai iute. Deodată a simțit o hurducătură, de parcă ar fi trecut peste șanțuri și garduri. Karl s-a speriat cumplit și a încercat să spună o rugăciune în gând, dar degeaba, nu-și mai aducea aminte decât tabla înmulțirii.

Fulgii cădeau tot mai mari și mai mari, până au ajuns cât niște găini albe; au sărit deodată într-o parte, sania cea mare s-a oprit și cel care o mâna s-a ridicat. Blana și căciula erau de omăt; în fața lui Karl stătea acum o cucoană înaltă și mlădioasă, strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.

- Am mers bine! a spus ea. Dar mi se pare că ți-e frig. Ia vino aici, în blana mea de urs!

L-a luat și l-a pus lângă ea în sanie, l-a învelit cu blana și lui i s-a părut deodată că l-a aruncat în mijlocul viscolului.

- Tot ți-e frig?, l-a intrebat ea și l-a sărutat pe frunte.

Sărutarea era mai rece decât gheața și l-a săgetat până în inimă, și doar inima lui era pe jumătate un bulgăr de gheață. O clipă a crezut că moare, dar numai o clipă, fiindcă îndată după aceea i-a fost iar bine și n-a mai simțit frigul.

- Săniuța mea! Săniuța mea! Să n-o uitați!

La asta s-a gândit mai întâi și una din găinile cele albe a luat săniuța în spate și a pornit în zbor după ei. Crăiasa Zăpezii l-a mai sărutat o dată pe Karl și el a uitat de Gretchen, de bunică-sa și de toți cei de-acasă.

- De-acuma nu te mai sărut, a spus ea. Că dacă te mai sărut - mori.

Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasă, o fată mai cuminte și mai drăgălașă nici nu se putea închipui. Acum nu i se mai părea de zăpadă, ca atunci când o văzuse la fereastră și ea îi făcuse semn. Nu-i era frică de dânsa. A început să-i spună că el știe să facă socoteli în gând, chiar cu fracții, că știe ce întindere și câți locuitori are țara și ea zâmbea și nu zicea nimic. Și deodată băiatului i s-a părut că ce știe el nu-i destul și s-a uitat în văzduhul larg și înalt și atunci ea a zburat cu el sus de tot până în norii cei vineții, și vijelia vuia și șuiera, și în vuietul ei parcă se auzeau cântece stravechi. Și au trecut în zbor peste păduri și peste ape, peste mări și peste țări; dedesubtul lor vâjâia crivățul, urlau lupii, sclipea zăpada; deasupra lor zburau ciori negre care croncăneau prelung și sus de tot era luna mare și luminoasă, și o noapte întreagă Karl s-a uitat la lună și în zorii zilei a adormit la picioarele Crăiesei Zăpezii.

 * * *

Urmează Crăiasa Zăpezii (3)