PRIVIGHETOAREA (2)

de Hans Christian Andersen.

Urmare la Privighetoarea (1)

-        Nu ne-am fi imaginat niciodată că privighetoarea e o pasăre atât de ştearsă ! şoptiră, dezamăgite peste măsură, doamnele de onoare.
Auzindu-le parcă, privighetoarea începu numaidecât să cânte, iar trilurile ei dulci umplură pădurea.

- Ah, ce minunat cântă ! spuseră atunci doamnele de la curte.

    
- - Da, într-adevăr ! au zis toţi curtenii. Cântecul ei seamănă cu clinchetul unor clopoţei de cristal !

 După aceea, ei îi spuseră privighetorii: 

-  Bună ziua, privighetoare ! Am venit să te rugăm să cânţi şi pentru împăratul nostru.

- Şi vreţi să merg cu voi acum ? îi întrebă privighetoarea.

- Nu chiar acum, dar poţi veni în seara asta la palat să-i cânţi împăratului, dacă pofteşti, îi zise unul din curteni.

- Dar cântecele mele sună mult mai bine în pădure, le spuse privighetoarea, întristându-se dintr-odată. Însă dacă împăratul doreşte, voi veni în seara aceasta la palat !

Spre seară, palatul împăratului fu împodobit cu lampioane colorate şi cu ghirlande aurii şi argintii, în onoarea privighetorii. Iar în sala tronului, toţi curtenii stăteau în jurul împăratului, îmbrăcaţi în cele mai frumoase veşminte pe care le aveau. Lângă tronul împăratului era aşezată o stinghie de aur, pregătită anume pentru privighetoare.

În sfârşit, micuţa pasăre cenuşie îşi făcu şi ea apariţia. Intră în zbor pe fereastra deschisă, se aşeză pe stinghie şi începu să cânte. Iar cântecul ei era atât de frumos, ca o zi însorită de primăvară. Împăratul se aplecă către ea s-o asculte mai bine, în timp ce lacrimi grele începură să i se rostogolească pe obrajii palizi.

Când privighetoarea termină cântecul, împăratul fu de părere că niciodată nu i-a fost dat să audă ceva mai frumos.

El îi oferi în dar privighetorii lanţul său de aur, dar aceasta refuză spunându-i că lacrimile pe care acesta le vărsase erau cea mai mare recompensă pentru dânsa. Şi privighetoarea le mai cântă încă un cântec, chiar mai frumos decât primul, după care îşi luă zborul înapoi în pădure.

După încheierea reprezentaţiei, întreaga curte căzu de acord că aceasta fusese cea mai frumoasă seară petrecută împreună. Şi nimeni nu mai vorbea decât despre cântecul privighetorii ! Câteva dintre doamnele de la curte încercară chiar să-i imite trilurile, dar zadarnică le fu truda. Împăratul anunţă atunci că privighetoarea va avea un loc al ei la curte şi-i oferi o colivie aurită şi zece servitori care să îi poarte de grijă.

De atunci, privighetoarea începu să cânte la curte în fiecare seară, iar curtenii erau vrăjiţi de cântecele ei. După puţină vreme însă, împăratul primi în dar o cutie mare de la împăratul Japoniei. Pe această cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea.

„Trebuie să fie o altă carte despre minunata noastră pasăre” gândi în sinea lui împăratul, în timp ce deschidea cutiuţa.

Dar în cutie, ce să vezi ? Sta ascunsă o privighetoare făcută numai din aur şi din pietre preţioase !

Uimit peste măsură de aşa o minunăţie, împăratul o atinse, iar pasărea, ca prin farmec, începu să cânte.

Iar cântul ei era la fel de frumos ca al privighetorii adevărate…

- Ce minunăţie !” strigară curtenii. Va cânta în duet cu privighetoarea adevărată.

Aşa încât, de voie, de nevoie, cele două păsări începură să cânte împreună. Vezi însă că pasărea mecanică putea să cânte numai un singur cântec, pe care îl tot repeta la nesfârşit. Iar privighetoarea adevărată cânta altfel de fiecare dată.

- Ce muzică drăguţă şi ritmată cântă această privighetoare ! zise maestrul de ceremonii al curţii despre cântecul privighetorii mecanice.

Şi curtenii fură de îndată de acord ca noua privighetoare să cânte singură. Mai ales că aceasta era şi mult mai arătoasă decât cea adevărată.

* * * 

Urmează Privighetoarea (3)