PRIVIGHETOAREA (1)

de Hans Christian Andersen.

Demult, tare demult, tocmai în îndepărtata Chină, trăia un împărat nespus de bogat. Palatul lui, construit în întregime numai din porţelanuri fine, era considerat cel mai frumos din lume.

Palatul era împrejmuit de grădini întinse, pline de flori rare care îi sporeau frumuseţea, iar de jur-împrejurul acestor grădini se întindea o pădure de pini ce adăpostea drumul până la mare.

În acea frumoasă pădure de pini locuia o micuţă privighetoare care cânta atât de frumos, încât, dacă ţi se întâmpla s-o auzi, nu mai puteai să îi uiţi vreodată cântul.

Pescarii care îşi aruncau plasele în mare, se opreau din munca lor când auzeau privighetoarea cântând. „Ce frumos cântă !” îşi dădeau ei cu părerea. Şi, ascultându-i muzica, de multe ori se întâmpla să uite de grijile zilnice.

În vremea aceea, foarte mulţi călători veneau din ţări îndepărtate să vadă regatul împăratului, admirându-i delicatul palat de porţelan şi frumoasele grădini care îl împrejmuiau. Dar atunci când se întâmpla să audă cântecul privighetorii, toţi spuneau: „Iată cel mai grozav lucru dintre toate frumuseţile de pe aici !”. Tot în acea vreme, poposiră la palat scriitori şi poeţi ce rămaseră uimiţi de frumuseţea palatului de porţelan. Şi-l copleşiră de îndată cu mii de laude ! Dar atunci când se întâmplă să audă privighetoarea, se întrecură în laude şi mai meşteşugite. Îi închinară cărţi şi poeme care ajunseră peste tot în lume.

Aşa se întâmplă că într-una dintre zile însuşi împăratul deschise o asemenea carte şi zise:
-     Ce frumos ! Cartea aceasta spune că dintre toate minunăţiile regatului meu, cântecul privighetorii e cel mai grozav. Dar unde să fie această privighetoare, de eu n-am auzit-o niciodată cântând ?

Împăratul îşi adună de îndată curtenii şi îi întrebă de privighetoare. Dar niciunul dintre aceştia nu auziseră de dânsa. Nici doamnele de onoare, nici bucătarii, nici măcar servitorii nu auziseră până atunci cântecul privighetorii. După cercetări îndelungate, împăratul află că unul dintre ucenicii bucătari ştia de dânsa.
-    Oh, privighetoarea, o ştiu foarte bine ! În fiecare seară când merg în vizită la bătrâna mea mamă, care locuieşte pe malul mării, o aud cântând în pădure. Şi are un cântec atât de dulce, încât de multe ori îmi dau lacrimile ascultând-o.

Astfel, ajutorul de bucătar porni, împreună cu alţi curteni şi doamne de onoare, spre pădurea în care sălăşluia privighetoarea.

Au mers ei ce-au mers şi, la un moment dat, au dat de o pajişte întinsă şi plină de flori. Acolo păştea o văcuţă care, de cum îi văzu că se apropie, prinse a mugi straşnic.
-    Aceasta trebuie să fie cântul privighetorii ! zise unul dintre curtenii mai înceţi la minte.
-  O, da’ parcă am mai auzit sunetul ăsta şi înainte, îşi dădu cu părerea un altul, care îi era tovarăş într-ale deşteptăciunii.
-   Ah, nu, zise ajutorul de bucătar. Aceasta e doar o văcuţă. Mai avem puţin de mers până să ajungem la privighetoare.

Curând, trecură cu toţii pe lângă un iaz, unde câteva broaşte orăcăiau de zor, după cum le era felul.
-   Ce drăguţ, zise un alt curtean, vocile lor seamănă cu clinchetul clopotelor de la biserică !

Auzindu-l, ajutorul de bucătar începu să râdă pe înfundate, şi îi zise.
-     Da’ nu este privighetoarea ! Fiţi însă pe pace, o vom găsi curând !

Au mai mers ei încă puţin şi, într-un sfârşit, ajutorul de bucătar le spuse: 
- Iată privighetoarea ! Şi le arătă o pasăre micuţă, cenuşie, ce stătea pe o creangă aflată deasupra capetelor lor.

* * *

Sursa foto

Urmează Privighetoarea (2)