15.01.2015

CRĂIASA ALBINELOR

de frații Grimm

craiasa-albinelor
Crăiasa albinelor
Au fost odată doi feciori de împărat, care au pornit să-și încerce norocul prin lume. Feciorii ăștia au ajuns să ducă o viață atât de ticăloasă și deșartă, că n-au mai avut îndrăzneala să calce pragul casei părintești.
Și cum trecuse vreme, nu glumă, și nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, căruia ei îi ziceau Nătărăul, plecă în căutarea lor. Când dădu în sfârșit de frații săi, aceștia începură să-și bată joc de dânsul:
- Auzi, nătărăul, să creada c-o să poată răzbi prin lume, când noi, mai isteți decât el, n-am prea facut ispravă mare !
Totuși porniră la drum câteștrei și, tot mergând ei așa, iată că dădură peste un mușuroi de furnici. Cei doi frați mai vârstnici voiră pe dată să-l surpe și să-l răscolească, pentru a vedea cum micile făpturi o vor lua la goană înspăimântate de moarte. Dar Nătărăul îi opri, strigându-le:
- Lăsati gâzele în pace ! N-o să îngădui să le tulburați liniștea !
Porniră ei mai departe și, după un deal, dădură peste un lac, pe luciul căruia înota o mulțime de rațe. Cei doi frați mai mari se repeziră să prinda câteva, că tare ar fi avut poftă să le frigă. Dar Nătărăul se împotrivi și de data asta:
- Lăsați păsările în pace ! N-o să îngădui să le ucideți !
Merseră ei mai departe și, într-o bună zi, numai ce nimeriră lângă un roi de albine, aflat într-o scorbură de copac. Și avea roiul acesta atâta miere, că se prelingea pe trunchi de-ai fi zis că este un izvoraș. Cei doi frați mai mari își pusera în gând să dea foc copacului și să înăbușe albinele, ca să poată lua mierea. Dar Nătărăul se împotrivi cu și mai multă tărie:
  - Lăsați albinele în pace ! N-o să îngădui să le dați foc !
În cele din urmă, cei trei frați dădură peste un palat.  Avea palatul ăsta grajduri, câte n-ai fi găsit nici în zece palate împărătești. Și în ele se aflau o mulțime de cai, toți de piatră. Cât despre oameni, nu se zăreau pe nicăieri. Străbătură ei toate sălile palatului și se pomenira până la urmă în dreptul unei uși zăvorâte cu trei lacăte.
Și avea ușa asta o ferestruică, tăiată taman la mijloc. Cei trei cătară prin ea și ce crezi că le fu dat să vadă: în fundul unei camere se afla un moșneag care stătea aplecat deasupra unei mese ! Strigară la el o dată, strigară a doua oară, dar moșneagul nu-i auzi. Mai strigară a treia oară și abia atunci se trezi moșul, descuie lacatele și se ivi în prag.... Si fără să spună o vorbă, îi pofti să se așeze la masa încărcată cu fel și fel de bunătăți. După ce mâncară și băură după pofta inimii, moșneagul îi duse în câte un iatac, ca să se odihnească.
A doua zi, bătrânul intră în odaia celui mai mare dintre frați și, făcându-i semn să-l urmeze, îl duse până în dreptul unei mese de piatră. Pe masa asta se aflau scrise trei încercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul să smulga palatul de sub puterea blestemului.
Prima incercare glăsuia astfel: "Sub covorul de mușchi al pădurii stau ascunse cele o mie de boabe de mărgăritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie găsite într-o singură zi. Dacă la asfințitul soarelui va lipsi măcar una dintre ele, cel care s-a încumetat să le caute se va preface în stană de piatră !"
Cel mai mare dintre frați porni în pădure și caută toată ziua, dar când fu să apună soarele, băgă de seamă că toată truda i-a fost în zadar și că n-a putut să adune mai mult de o sută de boabe de mărgăritar. Și atunci se întamplă așa cum sta scris pe tăblia mesei: flăcăul se prefăcu în stană de piatră !
În ziua următoare își încercă norocul și fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine. Și oricât se strădui el, nu fu în stare să găsească mai mult de două sute de mărgăritare. Și se prefăcu și el în stană de piatră.
Iată că veni și rândul Nătărăului... Se apucă el să caute în desimea covorului de mușchi, dar găsea atat de anevoie câte un bob de mărgăritar, totul mergea atât de încet, că îl cuprinse deznădejdea.
Și cum nu știa în ce chip să o scoată la capăt, se așeză pe o piatră și începu să plângă. Și cum plângea el așa, numai ce i se înfățișă crăiasa furnicilor, însoțită de cinci mii de slujitoare. Erau tocmai furnicile pe care flăcăul le scăpase de la pieire. Nu trecu mult și micile gâze izbutiră să adune toate cele o mie de boabe de mărgăritar.
A doua incercare era mult mai grea: trebuia să fie scoasă din fundul lacului cheia de la iatacul domniței.
De îndată ce Nătărăul ajunse la marginea lacului, se ivi înotând un cârd de rațe. Erau tocmai rațele pe care el le scăpase de la pieire. Lăsându-se în adanc, ele îi adusera cheia care zăcea pe fundul mâlos al lacului.
Cea de a treia încercare era însă cea mai grea: dintre cele trei domnițe adormite, flăcăul trebuia să o recunoască pe cea mai tânără. Ei, dar cum să facă asta, când semănau câteștrele ca picăturile de apă !  Numai un singur lucru le deosebea: mai înainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare ronțaise o bucată de zahăr, cea mijlocie băuse o ceșcuță cu sirop, iar cea mică luase o linguriță de miere.
"Ei, acu' să te vedem pe unde scoți cămașa !" se gândi tânărul în sinea lui. Și iată că veni în zbor o albină. Era chiar regina roiului pe care flăcăul o scăpase de la pieire. Se roti ea de câteva ori prin iatac, cercetă pe rând buzele celor trei domnițe adormite și se așeză în cele din urmă pe gura aceleia care gustase din miere. Astfel putu Nătărăul să o recunoască pe cea mai tânără dintre domnițe. Numaidecât se risipi vraja, de parcă nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adânc și toți aceia care fuseseră prefăcuți în stane de piatră își recăpătară înfățișarea omenească.
Nătărăul o luă de nevastă pe cea mai tânără dintre domnițe și, după moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar frații lui mai mari se însurară cu celalalte domnițe și trăiră cu toții ani mulți în belșug și fericire.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
De aceiași autori, citește și basmul: