DEGEȚEL / PRICHINDEL (1)

de frații Grimm.

A fost odată un țăran sărac și țăranul ăsta sta într-o seară în fața vetrei și dregea focul alături de nevasta lui, care torcea. Și-n tăcerea care se așternuse în odaie, se auzi deodată glasul bărbatului:

- Ce rău e că n-avem și noi copii ! Casa noastră e atât de pustie și de tristă, pe câtă vreme în casele altora e numai forfotă și veselie...

- Asta așa-i, răspunse femeia oftând. De-am avea măcar unul singur și chiar de-ar fi micuț cât degetul cel mare de la mână și încă aș fi mulțumită și l-aș iubi din toată inima.

La câtăva vreme după aceea, se întâmplă că femeia rămase grea și, după șapte luni, dădu naștere unui prunc. Copilul, cum să vă spun, avea înfățișare omenească la fel ca orice copil, numai că era tare mic, cât un deget... Dar altfel era bine făcut, ca un voinic de-o șchioapă.

Părinții nu-și mai încăpeau în piele de bucurie și-și ziceau mereu:

- S-a nimerit s-avem un copil taman după cum ne-a fost dorința; flăcăul ăsta o să fie bucuria vieții noastre și ne-o fi drag mai mult decât orice pe lume !

Și din pricină că era așa micuț de statură îi ziseră Prichindel. Copilașul nu ducea lipsă de nimic, dar cu toate că i se dădea să mănânce din belșug, nu crescu deloc, nici un piculeț, ci rămase ca-n ceasul când s-a născut. Dar după cum căta la toate cu ochișorii lui vioi și neastâmpărați, se vedea cât colo că era isteț nevoie mare și pe ce punea mâna îi ieșea din plin, fiind cuminte și îndemânatic la toate.

Într-o zi, taică-său tocmai se pregătea să se ducă în pădure să taie niște lemne. Și cum ascuțea securea, nu știu cum zise el, mai mult pentru sine:

- Eh, bine-ar fi fost de-aș fi avut pe cineva care să vină cu căruța după mine  !

- De asta nu-ți fie grijă, taică, strigă Prichindel, că-ți aduc eu căruța. Și să știi că la vremea hotărâtă sunt cu ea în pădure.

Auzindu-l ce zice, țăranul începu să râdă.

- Ei drăcie, dar cum ar fi cu putință o treabă ca asta ?! se mira el. Că doar ești prea micșor ca sa poți ține hățurile...

- Păi asta nu-i nici o piedică, taică. Mama o să-mi înhame calul, iar eu o să mă vâr în urechea lui și de-acolo o să-i poruncesc tot timpul încotro s-o ia.

- Dacă zici tu așa, așa să fie ! se învoi taică-său. O dată om putea încerca...

Când socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru plecare, femeia înhămă calul la căruță și-l așeză pe Prichindel în urechea acestuia.

Băiatul prinse a striga întruna, îndemnând bidiviul: "Hi, hi, murgule !," ca s-o ia numai încotro trebuia. Calul se îndemna la drum și gonea întins spre pădure, de parcă ar fi fost condus de un vizitiu priceput.

După câtăva vreme, Prichindel ajunse cu căruța la marginea pădurii. În clipa când fu să cotească la capătul unei cărărui și-n timp ce striga din toți rărunchii: "Hi, hi, murgule !" îi ieșiră în cale doi străini.

- Măi, ce-o mai fi și asta ! striga unul din ei, mirându-se strașnic. Ia te uită: căruța merge singură, dar cineva trebuie că mână calul, numai că de văzut nu se vede nimeni... Unde o fi căruțașul, naiba să-l ia ?!

- Să știi că ăsta nu-i lucru curat ! raspunse celălalt. Ia hai să ne luăm după căruță, să vedem unde are să se oprească.

Căruța se afundă în pădure și se opri într-un luminiș, taman pe locul unde era stivuită o grămadă de lemne tăiate. De cum îl zări pe taică-său, Prichindel îi strigă:

- Vezi, tată, c-am venit cu căruța, după cum ne-a fost vorba? Acu' vino de mă dă jos !

* * * 

Sursa foto

Urmează Degețel (2)