de Barbu Delavrancea.
I.
 |
Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mânele câte minuni se află în sfântul locaș. Și când se încurcă, se fac foc bătrânii troițeni; ba își mușcă degetele la numărătoare, căci iată cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mânele în dreptul ochilor, ți le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiecare laudă zice "una la mână" și moaie câte un deget în gură. La înfierbânțeală, uită că degetele sunt ale lor, și le mușcă, și vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă și cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială ?... Fiecare vrea să laude și să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă și numără ceilalți.
De cumva nu ești din partea locului, trei-patru bătrâni -
care de obicei ascultă, cu gurile căscate și cu șepcile pe ceafă, la cântecele
copiilor din școala vestitului dascăl Nicuță - cum te-or zări, te simt, ca niște
copoi, că ești străin, că n-ai mai văzut biserica lor. Își freacă mânile; tușesc;
își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies
înainte, îți caută prilej de vorbă, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași
tărăgănire de glas și cu capul dat pe spate:
– Ei, flăcăule, de pe unde ?... Ce vânturi ?... Pe la noi...
ai ?... Și de ce ?... Ce zici de biserica noastră ?... Nu, mă rog, ce crezi d-ta,
că n-o să-ți tăiem capul...
De te împinge păcatul să spui ceva de sfinții uscați și drepți
- unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii călări, alții pe jos și cu mânele așa
de încrucișate pe piept, că palmele le ies afară din trup - pe loc bătrânii își
ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roșie și-ți suflă cuvântul
din vârful limbii:
- Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot... Am
văzut și noi... am prea văzut cum o dau în păgânește și-ți toarnă la sfinți cu
ochi de om, cu mâni și picioare ca și ale noastre... Da' de, vezi d-ta, sfinții
ăștia, așa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărați sfinți.
Voi, tinerii de astăzi, la legi umblați cu șoalda, la scris cu șoalda și la
sfinți tot cu șoalda...
