06.11.2012

HAGI-TUDOSE (2)

de Barbu Delavrancea

Urmare la Hagi-Tudose (1)

II

hagi-tudose-2
Hagi-Tudose (2)
Așa m-au judecat și pe mine, și n-oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigând degetul arătător asupra sfinților și oftând parcă ar fi voit să plângă vremile apuse și credințele de odinioară.
Erau patru. Trei - cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crăpate și șterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn și picată cu ceară.
Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi râdeau în obraz, ca și cum mi-ar fi spus: "Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ș-a pățit și mai multe"...
- Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce poftești ? Nu-ți place Sfântul Gheorghe ? Ce vitejește stă pe cal ! Și cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un verme, nici nu se sinchisește. Iacă și mucenicul Mina cum își bate joc de Necuratul. Dar capul archiereului Nicolae... ce mândrețe, ce curățel și frumos bătrân ! Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întâlniți ! În ziua de astăzi ?... vardie națională cu cozi de cocoș muiate în băcan... și barabance... și triu-liu-liu-triu-triu... la dreapta... la stânga... dreeepți !... Iar sfintele locașuri... rușine !
Ctitorul abia răsufla, roșu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu.
Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mânele. Mânecile i s-adunară în umeri și începu, ascuțindu-și glasul:
- Nu vezi cum s-agață dimonii de talerul drepților, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi draci și mai bine... Nu vezi că ăștia-și apasă degetul pe un șir de oameni dezbrăcați și albi ca varul, cari o porniseră spre rai - au fost buni, milostivi, și n-au râvnit la ale altuia, și n-au zavistiit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi...
Hagiul plecă capul în jos, strângându-și poalele scurteicii.
Doi din bătrâni iar zâmbiră și iar înțeleseră cu zâmbetul lor șiret: "Bine mai vorbește ctitorul ! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie !"
– Iacă, urmă ctitorul, iacă și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de aur și de argint !
Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele "judecății d-apoi".
- Strângeți-vă vouă comori în ceruri... strigă ctitorul, amenințând cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari să duceau liniștiți în iad... strângeți-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiii prin urechile acului decât bogatul în împărăția cerurilor !
Ctitorul rămăsese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperiră capul, își făcură cruce, îngânând: "Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne !"
Jupân Hagiul o șterse binișor-binișor și se făcu nevăzut.
- Fugi Hagiul... fugi... Nu-i vine la socoteală, - începu iar ctitorul - nu dă un sfanț la cutia bisericii (ctitorul ținea mult la cutia bisericii), și acasă - nomol de galbeni bătuți și ferecați ! Îngroapă mereu cazanele, și n-are decât o nepoată, pripășită pe lângă dânsul de când a plecat la agialâc, ca să-i păzească coștoroaba. Și nu mărită fată mare, nu sleiește un puț, nu dăruiește un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruiește, caiafa de el !
Și vorba se încinse ca focul.
- Să dea Hagiu ?... Hagiu să dea ?...
- Dar nu l-ați văzut cum mișună prin cârciumi și băcănii ? zise ctitorul. Intră într-una, ia binișor o măslină, o aduce la gură ș-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă... "E, cum dai măslinele, dragă cutare ?..." "Atât"... "Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele !" Și pleacă... Intră peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucățică, îi face vânt. Pleasc, pleasc... "Cum petreceți icrele ?"... "Atât"... "Scump, scump. Vremuri grele !" Și pleacă... Se duce la pastramagiul din colț. "Ia să vedem, vericule, cum ți-e marfa, că nu mai dau pe la cutare"... Ia o feliuță, îi face de petrecanie. "Cum o dați?" "Pe parale și atât." "Aș, v-ați scumpit de tot ! S-au dus vremurile alea... Vremuri grele !" Și pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagirie. "Ei... să gust... ce bașibuzuc aveți ?" Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. "Zeamă de aguridă. Cin' s-o bea ? Cin' s-o plătească ? Vremuri..." Și pleacă. Așa mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă.
Și bătrânii - hi-hi, ho-ho, hi-hi - râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvânt și mai subțire la coada ochilor, răsucindu-și stropii de mustăți, întorși ca niște colți albi împotriva nasului.
- Carâmbii cizmelor ?... De când era flăcău...
- I se scâlcie tocurile ?... Le bate singur câteva flecuri...
- Pe mine, de câte ori mă vede: "Dă-mi o pustie de țigare, că-mi uitai păpușa acasă".
- Aș ! ce-a uitat acasă ?... Bea peliniță. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ș-o așează în lacră. Bea toată iarna și tușește să-și dea sufletul.
- Da' v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului ? zise ctitorul, râzând și ciupindu-și mustățile. Nu ?... Bine... Să vă spui eu... Într-o zi, după slujbă, stam de vorbă... mai mulți inși și câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeț... Pândea o prescură. Paracliserul, un drac și jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre'ce și-i zise: "Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ți-a căzut la miruială". Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O țintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna... Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbați și cocoane, ne bufni un râs strașnic, și râzi, și râzi... Hagiul își uitase acasă turul pantalonilor... De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: "A mea era !... era a mea !"
Paracliserul știa de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mânecile.

* * *

Dă clic aici pentru Hagi-Tudose (3) !