de Barbu Delavrancea
Urmare la Hagi-Tudose (1)
II
 |
| Hagi-Tudose (2) |
Erau patru. Trei - cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace
de lac, crăpate și șterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn și picată cu ceară.
Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi râdeau în
obraz, ca și cum mi-ar fi spus: "Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu
ctitorul nostru, c-a văzut multe ș-a pățit și mai multe"...
- Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce poftești ? Nu-ți place
Sfântul Gheorghe ? Ce vitejește stă pe cal ! Și cum omoară balaurul spurcat,
parcă ar ucide un verme, nici nu se sinchisește. Iacă și mucenicul Mina cum își
bate joc de Necuratul. Dar capul archiereului Nicolae... ce mândrețe, ce curățel
și frumos bătrân ! Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai
întâlniți ! În ziua de astăzi ?... vardie națională cu cozi de cocoș muiate în
băcan... și barabance... și triu-liu-liu-triu-triu... la dreapta... la
stânga... dreeepți !... Iar sfintele locașuri... rușine !
Ctitorul abia răsufla, roșu ca para focului. Mă hotărâsem să
tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele,
oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul
Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu.
Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mânele. Mânecile i
s-adunară în umeri și începu, ascuțindu-și glasul:
- Nu vezi cum s-agață dimonii de talerul drepților, dar ei
tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi
draci și mai bine... Nu vezi că ăștia-și apasă degetul pe un șir de oameni
dezbrăcați și albi ca varul, cari o porniseră spre rai - au fost buni,
milostivi, și n-au râvnit la ale altuia, și n-au zavistiit, și n-au furat, și
n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut nouă băieri la pungă, ca în
ziua de azi...
Hagiul plecă capul în jos, strângându-și poalele scurteicii.
Doi din bătrâni iar zâmbiră și iar înțeleseră cu zâmbetul
lor șiret: "Bine mai vorbește ctitorul ! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te
pune cu ctitorul, că te face puzderie !"
– Iacă, urmă ctitorul, iacă și bogații nemilostivi cum se
duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de aur și de argint !
Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse
spatele "judecății d-apoi".
- Strângeți-vă vouă comori în ceruri... strigă ctitorul,
amenințând cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari să duceau liniștiți în iad...
strângeți-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiii prin
urechile acului decât bogatul în împărăția cerurilor !
Ctitorul rămăsese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți
doi își descoperiră capul, își făcură cruce, îngânând: "Doamne, Doamne,
mare și milostiv ești, Doamne !"
Jupân Hagiul o șterse binișor-binișor și se făcu nevăzut.
- Fugi Hagiul... fugi... Nu-i vine la socoteală, - începu
iar ctitorul - nu dă un sfanț la cutia bisericii (ctitorul ținea mult la cutia
bisericii), și acasă - nomol de galbeni bătuți și ferecați ! Îngroapă mereu
cazanele, și n-are decât o nepoată, pripășită pe lângă dânsul de când a plecat
la agialâc, ca să-i păzească coștoroaba. Și nu mărită fată mare, nu sleiește un
puț, nu dăruiește un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruiește, caiafa
de el !
Și vorba se încinse ca focul.
- Să dea Hagiu ?... Hagiu să dea ?...
- Dar nu l-ați văzut cum mișună prin cârciumi și băcănii ?
zise ctitorul. Intră într-una, ia binișor o măslină, o aduce la gură ș-o
strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă... "E, cum dai
măslinele, dragă cutare ?..." "Atât"... "Scump, scump de tot
la așa vremuri. Vremuri grele !" Și pleacă... Intră peste drum. Șterpelește
icrele de cosac. Rupe o bucățică, îi face vânt. Pleasc, pleasc... "Cum
petreceți icrele ?"... "Atât"... "Scump, scump. Vremuri
grele !" Și pleacă... Se duce la pastramagiul din colț. "Ia să vedem,
vericule, cum ți-e marfa, că nu mai dau pe la cutare"... Ia o feliuță, îi
face de petrecanie. "Cum o dați?" "Pe parale și atât."
"Aș, v-ați scumpit de tot ! S-au dus vremurile alea... Vremuri grele !"
Și pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagirie. "Ei... să gust... ce bașibuzuc
aveți ?" Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. "Zeamă de
aguridă. Cin' s-o bea ? Cin' s-o plătească ? Vremuri..." Și pleacă. Așa
mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă.
Și bătrânii - hi-hi, ho-ho, hi-hi - râd cu lacrămi,
năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvânt și mai subțire la
coada ochilor, răsucindu-și stropii de mustăți, întorși ca niște colți albi
împotriva nasului.
- Carâmbii cizmelor ?... De când era flăcău...
- I se scâlcie tocurile ?... Le bate singur câteva flecuri...
- Pe mine, de câte ori mă vede: "Dă-mi o pustie de țigare,
că-mi uitai păpușa acasă".
- Aș ! ce-a uitat acasă ?... Bea peliniță. O adună vara, o
usucă, o freacă în mâni ș-o așează în lacră. Bea toată iarna și tușește să-și
dea sufletul.
- Da' v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului ? zise ctitorul,
râzând și ciupindu-și mustățile. Nu ?... Bine... Să vă spui eu... Într-o zi,
după slujbă, stam de vorbă... mai mulți inși și câteva cocoane. Hagiul se
uitase într-un jeț... Pândea o prescură. Paracliserul, un drac și jumătate, îi
arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre'ce și-i zise: "Jupân
Hagiule, mi se pare că dumitale ți-a căzut la miruială". Hagiul sări în
capul oaselor. Se apropie de firfirică. O țintui cu ochii, că să-i fi dat cu
piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna... Când se aplecă de jumătate,
pe noi, din spatele lui, bărbați și cocoane, ne bufni un râs strașnic, și râzi,
și râzi... Hagiul își uitase acasă turul pantalonilor... De râsul nostru,
neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa și, cu
lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: "A mea era !... era a
mea !"
Paracliserul știa de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece
ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc. Scurteica
fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze
mânecile.
