de Guy de Maupassant |
| Guy de Maupassant |
Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se risipească iute și să se ducă acasă, la masă, cum făceau în fiecare zi, se opriră după câțiva pași, se adunară în grupuri și începură să șoptească între ei.
În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei (pronunță: Blanșotei), venise la școală pentru prima oară.
Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe de ce.
Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare mirare și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe, după cum clipea de șmecherește:
- Știți... Simon... n-are tată !
Băiatul Blanchottei se ivi și el în pragul școlii.
Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat, părea sfios, aproape stângaci.
Se întorcea acasă, la maică-sa, când grupurile de colegi care șopteau mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc. Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat, neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru de primul lui succes, îl întrebă:
- Cum te cheamă pe tine ?
El răspunse:
- Simon.
- Simon și mai cum ?
Copilul repetă încurcat:
- Simon.
Băiatul strigă:
- Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel... Așa... Simon... ăsta nu e un nume.
Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară:
- Mă cheamă Simon.
Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul:
- Vedeți și voi că n-are tată.
Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe o minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor pentru Blanchotte, pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în ei.
Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o nenorocire fără leac. Căuta să se explice. Nu găsea însă ce să le spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit, palid, le strigă la întâmplare:
- Ba da, am și eu tată.
- Și unde e ? întrebă băietanul.
Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară, asemănători cu niște jivine mici, erau îmboldiți de nevoia crudă care împinge găinile într-o ogradă să năvălească asupra uneia dintre ele care a fost rănită.
Simon zări deodată un vecin, copilul unei văduve, pe care îl văzuse întotdeauna numai cu maică-sa, cum umbla și el.
- Nici tu, spuse el, n-ai tată.
- Ba da, spuse băiețelul, eu am.
- Unde e ? întrebă Simon.
- A murit, spuse copilul cu o mândrie nemăsurată. Tata e la cimitir.
Un murmur de aprobare trecu printre ștrengari, ca și cum faptul de a avea un tată mort, la cimitir, l-ar fi înălțat pe colegul lor, strivindu-l pe cel care n-avea deloc. Și drăcușorii ăștia, ai căror tați erau mai toți răi, bețivi, hoți și aspri cu nevestele lor, se îngrămădeau și-l strângeau tot mai tare pe Simon, ca și cum ei, copiii legitimi, ar fi vrut să-l înăbușe pe cel care era în afara legii.
