de Guy de MaupassantUrmare la Tatăl lui Simon (1) |
| Tatăl lui Simon (2) |
Deodată, unul care era lângă Simon, scoase limba batjocoritor la el și strigă:
- N-are tată ! N-are tată !
Simon îl apucă cu amândouă mâinile de păr și începu să-l lovească cu picioarele, în vreme ce îl mușca aprig de obraz. Se iscă o îmbrânceală generală.
Cei doi bătăuși fură despărțiți. Simon rămase lovit, zgâriat, zdrobit, tăvălit în țărână, în mijlocul cercului de ștrengari care aplaudau. Când se ridică, scuturându-și mașinal cu mâna cămășuța plină de praf, cineva îi strigă:
Atunci simți că în inimă i se prăbușește ceva. Erau mai puternici decât el, îl bătuseră și nici nu le putea răspunde, pentru că simțea bine că era adevărat, că el n-avea tată. Încercă, plin de mândrie, să lupte câteva clipe cu lacrimile care-l sugrumau. Se înăbuși, apoi începu să plângă zguduit de suspine, fără glas.
O bucurie sălbatică îi cuprinse pe dușmani și, firește, tot ca niște sălbatici care încearcă o mulțumire grozavă, se luară de mână și începură să joace o horă în jurul lui, repetând ca un refren:
- N-are tată ! N-are tată !
Dar Simon încetă deodată să plângă. Se înfurie cumplit. Sub picioarele lui erau destule pietre; le culese și le aruncă din toate puterile în călăii lui. Doi sau trei fură atinși și o luară la fugă țipând. Băiețelul părea atât de înspăimântător, încât ceilalți fură cuprinși de panică. Se risipiră și fugiră, lași, cum e întotdeauna mulțimea în fața unui om ieșit din fire.
Când rămase singur, copilașul fără tată o luă la fugă spre câmpie, pentru că își adusese aminte de ceva care îl făcuse să ia o hotărâre mare. Voia să se înece în râu.
Își adusese aminte în adevăr că, cu vreo săptămână înainte, un biet nenorocit, un cerșetor, se aruncase în apă pentru că nu mai avea bani. Simon fusese acolo când îl scoseseră din râu și bietul om, care îi părea de obicei jalnic, murdar și urât, îl izbise prin înfățișarea lui liniștită, obrajii lui palizi, barba lungă, udă și ochii deschiși, foarte senini. În jurul lui se spunea: ”A murit”. Cineva adăugase: ”Acum e fericit”. Simon voia și el să se înece, pentru că nu avea tată, ca nenorocitul acela care n-avea bani.
Ajunse lângă apă și o privi cum curge. Câțiva pești zburdau repezi în unda limpede și, din când în când, făceau un salt și prindeau musculițele care zburau pe deasupra apei. Conteni din plâns pentru că manevra lor îl interesa foarte mult. Dar cum după clipele de liniște ale unei mari furtuni se pornesc dintr-o dată vânturi care îndoaie copacii și aleargă până la marginea zării, tot așa îl bântuia și pe el din când în când, cu o durere ascuțită, gândul: ”Am să mă înec pentru că n-am tată”.
Era foarte cald, foarte bine. Soarele blajin încălzea iarba. Apa strălucea ca o oglindă. Simon trecea prin clipe de fericire, era cuprins de acea moleșeală care vine după lacrimi și ar fi vrut grozav să doarmă acolo, în iarbă, la căldură.
O broscuță verde sări la picioarele lui. Încercă s-o prindă. Îi scăpă. O urmări și fu gata s-o prindă de trei ori la rând. În sfârșit o apucă de vârful lăbuțelor de dinapoi și începu să râdă văzând cum se trudea vietatea să scape. Își aduna picioarele lungi și pe urmă le deschidea brusc, le lungea dintr-o dată țepene ca două bare. În vremea asta ținându-și ochii ațintiți - ochii rotunzi încercuiți cu aur - bătea aerul cu lăbuțele de dinainte care se zbăteau ca niște mâini. Simon își aduse aminte de o jucărie făcută din scândurele înguste, prise în cuie, în zig-zag, unele deasupra altora, care, printr-o mișcare asemănătoare, manevrau exercițiul soldățeilor fixați deasupra lor. Atunci se gândi la casa lui, și pe urmă la maică-sa, și cuprins de o tristețe adâncă, începu iar să plângă. Tot trupul îi era scuturat de fiori. Îngenunche și își spuse rugăciunea ca înainte de culcare. Dar nu putu s-o isprăvească, pentru că fu năpădit de suspine grăbite, furtunoase. Nu se mai gândea la nimic, nu mai vedea nimic în jurul lui, nu mai era ocupat decât cu plânsul.
Deodată o mână grea i se așeză pe umăr și o voce groasă îl întrebă:
- Ce te necăjește așa, băiețele ?
Simon se întoarse. Un muncitor voinic, cu barba și părul negre și crețe, îl privea cu bunătate. Copilul răspunse cu lacrimi în ochi și-n gâtlej:
- M-au bătut... pentru că eu... eu... n-am... tată... n-am tată.
- Cum, spuse omul zâmbind, păi toată lumea are un tată !
Copilul mai spuse încă o dată cu greutate, printre sughițuri de deznădejde:
- Eu... eu... eu n-am.
