10.05.2012

HEIDI, FETIȚA MUNȚILOR (33)

de Johanna Spyri

heidi-fetita-muntilor-33
Heidi, fetita muntilor (33)

Capitolul XVI. Sosesc prietenii (2)

Trecu luna mai și veni și iunie, cu soarele mai arzător și zilele mai lungi ca noaptea. Într-o zi, către sfârșitul lunii, după ce isprăvi cu treburile prin casă, Heidi ieși în fața cabanei să vadă ce se mai întâmplă pe afară și deodată începu să strige:
- Bunicule, vino repede, repede !
Bunicul veni repede și văzu un alai neobișnuit ce urca pe potecă, spre cabană: doi oameni purtau pe brațe un scaun în care ședea o fetiță înfofolită în pături, alături de care înainta un frumos cal alb, pe care se afla o doamnă ce vorbea cu fetița.
În urma lor, un bărbat împingea un scaun cu rotile, iar lângă el un altul ducea în spinare un rucsac mare.
Când ajunseră în fața cabanei, cei doi lăsară scaunul jos și Heidi se repezi să o întâmpine pe Clara. Prietenele se îmbrățișară cu  căldură, până coborî și bunica de pe cal. O strânse pe Heidi cu  dragoste la pieptul ei, apoi îi întinse mâna bunicului.
- Cum văd, nepoata dumitale arată ca un trandafir. Ne-a spus nouă doctorul, dar parcă nu îmi venea a crede.
Bunicul trase scaunul cu rotile pe un loc mai neted, așternu o pătură luată din rucsacul cel mare, apoi o ridică pe Clara în brațe și o așeză acolo. Bunica îl lăudă cu câtă pricepere știuse el să se ocupe de Cara, iar bunicul luă în sinea lui hotărârea să o îngrijească el însuși pe Clara.
Heidi împinse scaunul cu rotile în jurul cabanei, ca să vadă și Clara lucrurile pe care le știa doar din povestirile ei. deschise și ușile staulului, dar căprițele erau plecate la păscut cu Peter. Clara se întristă că nu le putea vedea și că, atunci când caprele se vor întoarce de la păscut, ea va fi deja plecată, fiindcă bunica voia întotdeauna să plece înainte de a se însera.
În timpul acesta, bunicul puse masa în fața cabanei și pofti pe toată lumea la masă. După un timp, Doamna Sesemann izbucni:
- Ia te uită ce mi-e dat să văd ! Nepoata mea mănâncă  a doua felie de pâine cu brânză prăjită ?!
- Brânza asta e atât de bună încât aș fi în stare să mănânc încă o felie, răspunse Clara. E de o mie de ori mai bună decât toate felurile de mâncare pe care ni le servesc la Ragaz...
- Ei, spuse bunicul, aici aerul e mai bun și face poftă de mâncare. 
În jurul mesei era o atmosferă foarte plăcută. Bunicul stătea de vorbă cu doamna Sesemann și descopereau cu plăcere că părerile lor se potriveau în multe privințe. Fetele aveau și ele să își povestească o mulțime de lucruri și nici nu băgară de seamă când se lăsă înserarea.
Bunica spuse, cu părere de rău, că a sosit momentul despărțirii. Pe chipul Clarei se așternu o tristețe fără margini.
- Să mai rămânem măcar o oră, două, spuse ea cu voce rugătoare. Timpul a trecut atât de repede, încât nici n-am apucat să vedem cum arată casa pe dinăuntru.
Bunicul o luă pe Clara în brațe și intră cu ea în cabană. După ei veniră Heidi cu bunica. Doamna Sesemann admiră felul în care era aranjat interiorul cabanei, apoi adulmecă aerul în dreptul scării și spuse:
- Ce bine miroase aici ! Sunt sigură că acolo sus trebuie să fie podul cu fân în care doarme Heidi.
Urcară cu toții și se opriră lângă culcușul fetiței munților.
Clara, entuziasmată, spuse: 
- Ce plăcut trebuie să fie să stai întinsă pe pat și să vezi cerul și să auzi șuierul vântului în creștetul brazilor. Niciodată nu am văzut o cameră mai fermecătoare...
Bunicul o privi lung pe doamna Sesemann:
- Dacă n-ați avea nimic împotrivă, eu aș zice s-o lăsați un timp la noi. Vă asigur că mă voi îngriji de ea ca de propriul meu copil. Cu șalurile și păturile pe care le-ați adus, am întinde un pat de toată frumusețea.
Bunica rosti cu emoție: 
- Dumneata ești o ființă deosebită. Și eu mă gândeam în clipa asta că nepoatei mele i-ar prinde bine să stea aici mai multă vreme, dar nu aș fi îndrăznit să-ți fac o asemenea propunere, căci îmi dau seama câtă bătaie de cap ai avea ca să te îngrijești de un copil infirm. Dar, vorba ceea, gând la gând cu bucurie, eu îți mulțumesc din toată inima și îți voi fi recunoscătoare pentru bunătatea dumitale.
Bunicul coborî scara și o așeză pe Clara pe un scaun, apoi aduse de afară păturile și șalurile aduse de doamna Sesemann.
- Ce bună idee ați avut să le aduceți, spuse el zâmbind.
Cei doi se apucară să întindă un strat gros de fân, înjghebând din pături și șaluri două paturi de toată frumusețea. Când coborâră, cele două fete îl întrebară în cor cam câte zile o să rămână Clara acolo.
- În cel mult patru săptămâni se va vedea dacă aerul de munte este binefăcător pentru sănătatea Clarei. De rămas, însă, poate să rămână după pofta inimii.
Înainte de a pleca, bunica îi mai dădu nepoatei fel de fel de sfaturi și, mai cu seamă, îi ceru din tot sufletul să nu îl supere pe bunic. Clara promise că va fi cea mai cuminte fetiță din lume și, la rândul ei, o rugă pe bunica să vină să o vadă cât mai des.
Bunicul o conduse pe bunica până la Dörfli, iar de acolo călăuzele o duseră la băile Ragaz.
Fetițele mai rămaseră în fața cabanei. Sosi și Peter cu turma de capre. Fetele îl întâmpinară cu prietenie, dar el le privi îmbufnat și nu le răspunse la binețe. Aruncă Clarei o privire răutăcioasă, pocni din bici furios și își văzu mai departe de drum.
Mai târziu, când se întinseseră în paturile lor de fân și priveau stelele prin lucarnă, Heidi îi spuse Clarei:
- Știi de ce sunt stelele atât de jucăușe și de ce clipesc atât de vesel, parcă ne-ar face semn cu ochiul ? 
- Nu știu, răspunse Clara. 
- Pentru că sunt și ele bucuroase de bucuria noastră. 
Și tot așa, vorbind ba de una, ba de alta, Heidi adormi. În schimb, Clara rămase încă multă vreme trează, cu privirea ațintită la bolta înstelată, căci la ea, la Frankfurt, nu ieșea niciodată noaptea, iar storurile de la ferestre erau veșnic trase. Până la urmă adormi și ea și toată noaptea visă cerul luminat de stele.

* * * 

Sursa foto
Găsești  povestirea pe scurt a capitolului XVI pe blogul Povestiri de lecturi școlare !