de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților -ep.31
.jpg "Heidi, fetița munților (32)") |
| Heidi, fetița munților (32) |
Capitolul XVI. Sosesc prietenii (1)
Trecu și iarna ce părea că nu se mai sfârșește, trecură și primele săptămâni mai răcoroase ale primăverii și, în sfârșit, veni din nou luna mai, cu tot alaiul ei: pajiști înverzite și smălțate de flori multicolore, pârâiașe gonind zglobiu la vale, cu susurul lor cristalin, ce-și trăgeau izvoarele din ultimele zăpezi, topite pe crestele munților de razele calde ale soarelui de primăvară. Și aerul era mai cald. Pretutindeni natura se trezea din amorțeala grea a iernii.
Reînvierea naturii o încânta atât de mult pe Heidi, fetița munților, încât aproape toată ziua și-o petrecea afară.
Alerga de colo până colo, în dorința de a vedea ce flori au mai înflorit pe pajiști și se bucura de orice descoperire.
Alerga de colo până colo, în dorința de a vedea ce flori au mai înflorit pe pajiști și se bucura de orice descoperire.
Din magazie se auzeau lovituri de ciocan, iar în răstimpuri, scrâșnetul fierăstrăului. Deja un scaun de toată frumusețea era gata, iar acum bunicul meșterea de zor la masa lui de tâmplărie, să mai facă încă unul.
- Astea le faci pentru musafirii noștri din Frankfurt, nu-i așa, bunicule ? întrebă fetița. Dar dacă vine și domnișoara Rottenmeier ar trebui să mai faci încă unul. Tu ce crezi, o să vină ?
- Nu știu, răspunse bunicul, dar, ca să fiu mai sigur, o să mai fac unul.
Îl auziră deodată pe Peter fluierând și pocnind din bici. El îi întinse fetiței o scrisoare. Poștașul din Dörfli i-o dăduse cu o seară înainte, rugându-l să i-o ducă a doua zi fetei, ca să îl scutească astfel de un drum până la cabana bunicului.
Ciobănașul nostru o vârâse în traistă și aruncase peste ea pâinea și brânza. Nu o mai găsise decât la prânz, când o scuturase de firimituri.
Heidi luă plicul și dădu buzna în cabană, strigând:
- Bunicule, bunicule, am primit o scrisoare de la Clara, hai să ți-o citesc !
Peter se duse după ea, ca să audă și el. Heidi începu să citească:
”Draga mea Heidi. Nici nu știi cât de mult mă bucur că peste puțin timp ne vom revedea. Bagajele sunt pregătite și peste două sau trei zile pornim la drum. Tata nu vine cu noi. Trebuie să plece mai întâi la Paris, unde are niște treburi. Doctorul trece în fiecare zi să ne vadă și de pe scară ne strigă: <<Gata copii, dați-i drumul, muntele vă așteaptă !>> Nici nu știi, dragă Heidi, ce mult i-a plăcut la voi și ce fericit ar fi să poată să trăiască și el acolo, în creierii munților. A petrecut împreună toate serile lungi de iarnă și ne-a povestit cât de bine s-a simțit la munte alături de tine și de bunicul tău. Ne-a vorbit și ce ciobănașul Peter și de turma lui și nu mai găsește cuvinte de laudă pentru voi. De fiecare dată încheie spunând cu însuflețire:<<În aerul acela proaspăt și curat, te faci bine oricât de bolnav ai fi .>>
Scumpa mea, nici nu știi cu câtă nerăbdare aștept să fiu iar lângă tine, să-l cunosc pe Peter și caprele lui despre care mi-ai vorbit atât de mult. Mai întâi vom rămâne șase săptămâni la Ragaz, unde voi face un tratament. Pe urmă ne mutăm la Dörfli și, în zilele frumoase, vom urca la cabană. Bunica se bucură și ea nespus de mult de această călătorie. Domnișoara Rottenmeier nu vine. Spune că nu vrea să ne deranjeze cu prezența ei, dar eu știu prea bine că altul e adevărul. Când s-a întors Sebastian de acolo, s-a apucat să-i povestească despre grozăvia stâncilor cu pereți abrupți și prăpăstiile înfricoșătoare în care, la cea mai mică neatenție, te poți prăbuși. Acum o cuprinde spaima ori de câte ori aude vorbindu-se despre această călătorie. Tinette rămâne și ea acasă, în schimb Sebastian ne va însoți până la Ragaz, de unde se va înapoia la Frankfurt. Cam atât, scumpa mea Heidi și, în așteptarea revederii noastre, te îmbrățișez de mii de ori. A ta prietenă, Clara.”
Cum termină Heidi ultimele cuvinte, Peter ieși afară și pocni din bici cu atâta furie, încât bietele capre se speriară și o rupseră la fugă. Ciobănașul porni pe urmele lor, mâniat de vestea sosirii unor musafiri, pentru el nepoftiți.
A doua zi, Heidi se duse să-i spună și bunicii din vale vestea cea bună, încredințată că bătrâna avea să se bucure foarte mult. Bătrâna ședea în colțul ei și torcea ca de obicei. Pe chipul ei se citea o mare tristețe, căci, din strigătele mânioase ale nepotului înțelesese că un grup întreg avea să vină de la Frankfurt, urmând să rămână la cabană toată vara. Biata de ea credea că acum, după ce Heidi se însănătoșise, prietenii ei din Frankfurt veneau să o ia înapoi la oraș.
Heidi intră cu sufletul la gură și începu să-i povestească. Deodată se întrerupse și o întrebă:
- Ce-i cu tine, bunico, ce s-a întâmplat ? Tu nu te bucuri de această vizită ?
- Mă bucur foarte mult pentru tine, răspunse bătrâna străduindu-se să pară cât mai veselă.
- Nu-i adevărat, îi curmă vorba Heidi, tu nu te bucuri și-mi dau seama de ce. Să n-ai nici o grijă, domnișoara Rottenmeier nu vine.
- Nu, copila mea, n-am nici o grijă și nu mi-e frică de nimic, o încredință bunica, apoi încercă să schimbe vorba și o rugă să-i citească ceva. Heidi nu se lăsă rugată de două ori, iar când termină, bătrâna îi spuse:
- Îți mulțumesc, copila mea, nici nu știi câtă mângâiere îmi aduce glasul tău.
Și, într-adevăr, de pe chipul oarbei se ștersese orice urmă de îngrijorare.
Sursa foto
