de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților - ep.33
 |
| Heidi, fetița munților (34) |
Capitolul XVII. O minune la care nimeni nu se aștepta (1)
Într-o zi, în zori, bunicul ieși, ca de obicei, în pragul cabanei, să vadă cum arată vremea. Întreaga vale era scăldată într-o lumină trandafirie, care anunța o zi la fel de frumoasă ca și cea din ajun.
Bătrânul scoase din magazie scaunul cu rotile, apoi intră în cabană să le spună copiilor să se grăbească să vadă revărsatul zorilor.
Între timp sosi Peter cu turma lui. Era foarte mânios, fiindcă de săptămâni în șir nu-i mai fusese dat să o vadă pe Heidi, fetița munților, singură.
Din zori și până în seară îi ținea tovărășie acestei străine, iar acum, când în sfârșit se hotărâse să urce cu el la pășune, era neapărată nevoie s-o care și pe această infirmă, cu scaunul ei cu rotile.
Din zori și până în seară îi ținea tovărășie acestei străine, iar acum, când în sfârșit se hotărâse să urce cu el la pășune, era neapărată nevoie s-o care și pe această infirmă, cu scaunul ei cu rotile.
Privi încruntat scaunul, apoi își roti privirea în jur. Nicăieri, nici o mișcare. Se apropie tiptil de scaun și-i dădu vânt să pornească la vale, pe povârnișul pietros. Scaunul se rostogoli ca o avalanșă, împroșcând bucăți din el în toate părțile. Peter se bucură, căci, în naivitatea lui, era încredințat că distrugerea scaunului avea să grăbească plecarea bolnavei la ea acasă.
Heidi ieși din cabană, urmată de bunicul, care o ducea în brațe pe micuța infirmă.
- Unde o fi scaunul ? întrebă el, cu mirare în glas.
- Mă duc să-l caut, se grăbi Heidi să-i răspundă și porni în căutare. Vai, s-a întâmplat o nenorocire ! Vântul a împins scaunul la vale și scaunul s-a dus de-a dura pe povârniș. N-o să mai putem urca la pășune !
- Ce rău îmi pare ! spuse Clara. Acum, când nu mai am pe ce să stau, va trebui să mă întorc acasă.
- Nici o grijă, răspunse bunicul. Nu pleci nicăieri, iar noi vom merge cu toții la pășune, așa cum am hotărât.
Bătrânul intră în cabană și ieși de acolo cu câteva pături groase și cu două scăunele. Scoase caprele din staul și își dădu seama, mirat că până la ora aceea nu apăruse generalul caprelor, cum îl numea el pe Peter.
Curând, întreaga trupă urca pe cărarea ce ducea spre pășune. Fulg-de-Nea și Pestrița mergeau cuminți, iar bunicul o ducea pe Clara în brațe.
Când ajunseră la pășune, ce să vadă ? Turma de capre păștea în voie, iar Peter era tolănit în iarbă.
- Te învăț eu minte, ștrengarule, să mai treci prin fața casei mele fără să te oprești ! strigă bunicul de departe.
- Când am trecut eu pe acolo, dormeați cu toții, așa că mi-am văzut de drumul meu.
- Și de scaun nu știi nimic ? întrebă bunicul, privindu-l pieziș.
- Ce scaun ?! minți ciobănașul cu nerușinare.
Bătrânul se mulțumi cu acest răspuns și nu îl mai întrebă nimic. O așeză pe Clara pe un scăunel și întinse păturile pe jos. După un timp, le spuse că el trebuie să coboare să vadă ce s-a întâmplat cu scaunul Clarei. Îi spuse lui Heidi să nu uite s-o mulgă la amiază pe Fulg-de-Nea, apoi plecă, făgăduind că se va întoarce spre seară.
După ce statu un timp cu prietena ei, pe Heidi, fetița munților o cuprinse neastâmpărul, să urce mai sus. O lăsă pe Clara cu căprițele și plecă. Tufele de țintaură erau înflorite toate, iar în jurul lor iarba era presărată cu clopoței și albăstrele. Încântată, îi strigă de departe prietenei sale:
- Clara, trebuie neapărat să vezi și tu aceste splendori !
