Urmare la La hanul lui Mânjoală (1)
 |
| La hanul lui Mânjoală (2) |
- Spune să scoată o jumătate de tămâioasă...
Grozavă tămâioasă !... Mă apucase un fel de amorțeală pe la
încheieturi; m-am dat așa-ntr-o parte pe pat, să trag o țigara cu ale din urmă
picături chihlimbarii din pahar, și mă uitam prin fumul tutunului la cocoana
Marghioala, care îmi sta pe scaun în față și-mi făcea țigări. Zic:
- Fie, cocoană Marghioală, strașnici ochi ai !... Știi ce ?
Dacă nu te superi, să-mi mai faci o cafea; da... nu așa dulce...
Și râzi !... Când vine jupâneasa cu cafeaua, zice:
- Ce e ?
- S-a pornit un vânt de sus... vine prăpăd.
Am sărit drept în picioare și m-am uitat la ceas: zece și aproape
trei sferturi. În loc de o jumătate de ceas, stătusem la han două ceasuri și
jumătate ! Vezi ce e când te-ncurci la vorbă ?
- Să-mi scoață calul !
- Cine ?... Argații s-au culcat.
- Mă duc eu la grajd...
- Ți-a pus ulcica la pocovnicu ! zice cocoana pufnind de râs și
ținându-mi calea la ușă.
Am dat-o binișor la o parte și am ieșit pe prispă. În adevăr, era
o vreme vajnică... Focurile chirigiilor se stinseseră; oameni și vite dormeau
pe coceni, vârându-se cuminți unii-ntr-alții jos la pământ, pe când pe sus prin
văzduh urla vântul nebun.
- E vifor mare, zise cocoana Marghioala, înfiorată și apucându-mă
strâns de mână; ești prost ? să pleci pe vremea asta ! Mâi de noapte aici; pleci
mâine pe lumină.
- Nu se poate...
Mi-am tras mâna cu putere; am mers la grajd; cu mare greutate am
deșteptat un argat și mi-am găsit calul; l-am închingat, l-am tras la scară și
m-am suit în odaie să-mi iau noapte bună de la gazdă. Femeia, dusă pe gânduri,
ședea pe pat cu căciula mea în mână, o tot învârtea ș-o răsucea.
- Cât am de plată ? am întrebat.
- Îmi plătești când treci înapoi, răspunse gazda, uitându-se adânc
în fundul căciulii.
Și pe urmă se ridică în picioare și mi-o întinse. Mi-am luat
căciula ș-am pus-o-n cap, așa cam la o parte. Zic, privind pe femeie drept în
lumini, cari-i sticleau grozav de ciudat:
- Sărut ochii, cocoană Marghioalo !
- Umblă sănătos !
M-am aruncat pe șea; jupâneasa bătrână mi-a deschis poarta, și am
ieșit. Rezemat cu palma
Să fi mers o bucată bună de drum. Viforul creștea scuturându-mă de
pe șea. În înalt, nori după nori zburau opăciți ca de spaima unei pedepse de
mai sus, unii la vale pe dedesubt, alții pe deasupra la deal, perdeluind în
clipe largi, când mai gros, când mai subțire, lumina ostenită a sfertului din
urmă. Frigul ud mă pătrundea; simțeam că-mi îngheață pulpele și brațele.
Mergând cu capul plecat ca să nu mă-nece vântul, începui să simț durere la
cerbice, la frunte și la tâmple fierbințeală și bubuituri în urechi. Am băut
prea mult ! m-am gândit eu, dându-mi căciula mai pe ceafă și ridicându-mi
fruntea spre cer. Dar vârtejul norilor mă amețea; mă ardea sub coastele din
stânga. Am sorbit în adânc vântul rece, dar un junghi m-a fulgerat pân tot
coșul pieptului de colo până colo.
Dar vântul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă;
începe să cearnă mărunt și-nțepos... Îmi pun iar căciula... Deodată sângele
începe iar să-mi arză pereții capului. Calul a obosit de tot; gâfâie de-necul
vântului. ÎI strâng în călcâie, îi dau o lovitură de biciușcă; dobitocul face
câțiva pași pripiți, pe urmă sforăie și se oprește pe loc ca și cum ar vedea în
față o piedică neașteptată. Mă uit... În adevăr, la câțiva pași înaintea
calului zăresc o mogândeață mică sărind și țopăind... Un dobitoc !... Ce să
fie ?... Fiară ?... E prea mică... Pun mâna pe revolver; atunci auz tare un glas
de căpriță... Îndemn calul cât pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi.
Câțiva pași... și iar stă sforăind... Iar căprița... îl opresc, îl întorc, îi
dau câteva lovituri, strângându-l din zăbală. Pornește... Câțiva pași... Iar
căprița... Norii s-au subțiat de tot; acuma văz cât se poate de bine. E o căpriță
mică neagră; aci merge, aci se-ntoarce; aruncă din copite; pe urmă se ridică-n
două picioare, se repede cu bărbița în piept și cu fruntea înainte să-mpungă,
și face sărituri de necrezut și mehăie și fel de fel de nebunii. Mă dau jos de
pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptul capului, și-l apuc scurt de
căpăstru: mă aplec pe vine-n jos: "Ța-ța !" și chem căprița cu mâna
parcă aș vrea să-i dau tărâțe. Căprița se apropie zburdând mereu. Calul sforăie
nebun, dă să se smucească; mă pune în genunchi, dar îl țiu bine. Căprița s-a
apropiat de mâna mea: e un ied negru, foarte drăguț, care se lasă blând să-l
ridic de jos. L-am pus în desaga din dreapta peste niște haine. În vremea asta,
calul se cutremură și dârdâie din toate încheieturile ca de frigurile morții.
Am încălecat... Calul a pornit năuc.
* * *
Dă click aici pentru La hanul lui Mânjoală (3) !
