Prințul Fericit (3)

de Oscar Wilde

Urmare la Prințul Fericit (2)

- Ce curios, observă Rândunelul; mă simt încălzit bine acum deşi e atât de frig.

- Pentru că ai făcut o faptă bună, zise Prințul. Rândunelul începu să cugete, apoi adormi. Când gândea totdeauna îl apuca somnul.

Când se crăpă de ziuă, zbură în josul râului şi se scăldă.

„Ce fenomen surprinzător, îşi zise Profesorul de Ornitologie pe când traversa podul. O rândunică în plină iarnă !” Şi fără zăbavă scrise o lungă scrisoare despre aceasta pe care o trimise la gazeta locală. Toată lumea a citit-o, dar puţini au priceput fiindcă avea multe cuvinte pe care nu le înţelegeau.

„La noapte pornesc spre Egipt” îşi zise Rândunelul, iar perspectiva îl umplu de bună-dispoziţie. Vizită toate monumentele publice şi poposi vreme îndelungată pe clopotniţa bisericii. Pretutindeni unde se ducea, vrăbiuţele îl întâmpinau ciripind şi spuneau: „Ia priviţi ce străin distins !”, ceea ce îi plăcu foarte mult Rândunelului.

Când luna se înălţă pe boltă, zbură înapoi la Prințul Fericit şi îi spuse:

- Ai vreun mesaj pentru Egipt ? Tocmai mă pregăteam să pornesc la drum.

- Rândunel micuţ, Rândunel drăguţ, nu vrei să mai rămâi cu mine încă o noapte? îl rugă Prințul.

- Sunt aşteptat în Egipt, răspunse Rândunelul. Mâine prietenii mei vor zbura către Cataracta a doua, acolo unde hipopotamii se culcă prin păpuriş, iar Zeul Memnon șade pe tronu-i imens de granit, veghind stelele de-a lungul întregii nopţi; iar când apare sclipind Luceafărul de dimineaţă, atunci scoate un chiot de bucurie, apoi se scufundă în tăcere. La prânz, leii gălbui vin la malul apei ca să-şi potolească setea. Ochii le sunt verzui ca berilele, iar răcnetul lor acoperă tunetul cataractei.

- Rândunel micuţ, Rândunel drăguţ, grăi Prințul. Undeva departe, la celălalt capăt al oraşului, într-o mansardă, văd un tânăr aplecat deasupra mesei cu hârtii. Alături, într-un pocal se află un bucheţel de violete veştede. Tânărul are părul castaniu şi cârlionţat, ochii mari şi visători, iar buzele lui sunt roşii ca rodia. Se străduieşte să termine o piesă pentu Directorul Teatrului, dar de prea mare frig – nu mai poate să scrie. În şemineu nu este foc şi e leşinat de foame.

- Voi rămâne cu tine încă o noapte, zise Rândunelul, având o inimă cu adevărat bună. Să-i duc şi lui un rubin ?

- Vai, nu mai am nici unul, răspunse Prințul. Doar ochii mi-au rămas. Sunt din safire rare, aduse tocmai din India, acum o mie de ani. Scoate unul şi du-i-l. O să-l vândă giuvaergiului, o să cumpere alimente şi lemne de foc şi va termina piesa.

- Iubitul meu Prinț, aşa ceva nu pot face ! zise Rândunelul şi începu să plângă.

- Rândunel micuţ şi drăguţ, fă precum te rog ! răspunse Prințul Fericit.

Rândunelul smulse ochiul Prințului şi zbură cu el la mansarda studentului. I-a fost destul de uşor să se strecoare printr-o spărtură din acoperiş şi să pătrundă ca o săgeată în odăiţă. Tânărul stătea cu capul îngropat în palme şi nu auzi fâlfâitul aripilor; iar când îşi ridică ochii, descoperi minunatul safir scânteind lângă violetele ofilite.

„Încep să fiu preţuit !, exclamă el, acesta provine de la vreun mare admirator. Acum pot termina piesa”. Studentul părea foarte fericit. A doua zi Rândunelul zbură în port şi se aşeză pe catargul unei corăbii mari, privind forfota marinarilor care scoteau lăzi mari din cală cu ajutorul odgoanelor. „Hei rup !”, strigau aceştia la fiecare ladă pe care se opinteau să o scoată afară.

- Plec în Egipt !, le strigă Rândunelul, dar nimeni nu-l băgă în seamă. Iar când luna se înălţă pe boltă, se înapoie la Prințul Fericit.

* * *

Urmează Prințul Fericit (4)