Prințul Fericit (2)

de Oscar Wilde

Urmare la Prințul Fericit (1)

- Sunt Prințul Fericit.

- Atunci de ce plângi ? îl întrebă din nou Rândunelul. M-ai udat binişor.

- Pe când încă trăiam şi aveam o inimă omenească, nu ştiam ce sunt lacrimile, fiindcă locuiam în Palatul Sans-Souci unde tristeţii nu i se îngăduia să pătrundă, răspunse statuia.
În timpul zilei mă jucam în grădină cu tovarăşii mei, iar seara mă aflam în fruntea dansului din Salonul cel Mare.
Grădina era împrejmuită cu un zid foarte semeţ, dar nu m-am sinchisit niciodată să întreb ce se întâmpla dincolo de el, căci în jurul meu totul era nespus de frumos. Curtenii mă numeau „Prințul Fericit”. Şi cu adevărat eram fericit, dacă plăcerea înseamnă fericire. Aşa am trăit şi tot aşa am murit. Iar după moarte m-au cocoţat aici atât de sus, încât pot vedea toată urâţenia şi mizeria din oraşul meu. Şi deşi am inimă de plumb, nu mă pot stăpâni să nu plâng.

„Cum, nu e din aur masiv ?” îşi zise în gând Rândunelul, prea politicos pentru a da glas mirării sale.

- Departe, departe - continuă statuia cu voce şoptită, melodioasă -pe o ulicioară, se află o casă sărăcăcioasă. Una din ferestre este deschisă şi prin ea văd o femeie şezând la o masă. Are chipul supt şi-i obosită, iar mâinile ei aspre şi roşii sunt pline de înţepăturile acelor, căci ea e cusătoreasă. Ea brodează florile suferinţei pe rochia lungă de satin a celei mai fermecătoare domnişoare de onoare a Reginei, pe care o va îmbrăca la viitorul bal de la Curte. În pătuţul din colţul odăiţei zace bolnav băieţelul ei. Îl scutură frigurile şi cere portocale, dar mama nu îi poate da decât apă de izvor, de aceea micuţul plânge.

Rândunel micuţ, Rândunel drăguţ, n-ai vrea să-i duci rubinul de pe mânerul spadei mele ? Picioarele-mi sunt lipite de soclu şi nu mă pot mişca.

- Sunt aşteptat în Egipt, răspunse Rândunelul. Prietenii mei zboară în susul şi în josul Nilului şi sporovăiesc cu splendizii lotuşi. Curând se vor duce să se culce în mormântul marelui Rege. Regele însuşi se află în sarcofagul colorat, înfăşurat într-un giulgiu galben şi îmbălsămat cu mirodenii. În jurul gâtului are un colan de jad verde-pal, iar mâinile parcă-s nişte frunze veştede.

- Rândunelule, Rândunelule! Micuţule Rândunel, n-ai vrea să mai rămâi o noapte, să fii solul meu ? o rugă Prințul. Băieţelului îi e tare sete, iar mama e atât de tristă !

- Nu prea îmi plac băieţii, răspunse Rândunelul. Vara trecută, când stăteam pe malul râului, doi băieţi răi, fiii morarului, aruncau mereu cu pietre în mine. Bineînţeles, nu m-au nimerit niciodată, căci noi, rândunelele, zburăm mult prea iute pentru ca aşa ceva să se întâmple; şi-apoi, eu provin dintr-o familie vestită pentru agilitatea membrilor săi. Totuşi, a fost o dovadă a lipsei de respect din partea lor.

Prințul Fericit se întristă atât de tare, încât micuţului Rândunel i se făcu milă.

- E foarte frig aici, zise el, dar voi rămâne încă o noapte şi voi fi solul tău.

- Mulţumesc, Rândunel micuţ, zise Prințul. Rândunelul desprinse de pe sabia Prințului rubinul cel mare şi, cu el în cioc, zbură peste acoperişurile oraşului. Trecu pe lângă turla catedralei, pe care îngeri albi fuseseră sculptaţi în marmură, trecu prin apropierea Palatului şi auzi zvon de muzică de dans. O fată frumoasă apăru pe balcon, împreună cu iubitul ei.

- Ce minunate-s stelele şi ce minunată e puterea dragostei ! grăi tânărul.

- Nădăjduiesc că rochia mea va fi gata la timp pentru Balul de la Curte. Am poruncit ca florile-suferinţei să fie brodate pe ea, dar cusătoresele astea-s atât de leneşe ! răspunse fata.
Rândunica zbură peste râu şi zări felinarele licărind atârnate de catargele corăbiilor. Trecu în zbor peste Ghetou şi îi auzi pe bătrânii zarafi evrei tocmindu-se gălăgios în timp ce măsurau monezi de aur în balanţele lor de aramă. În cele din urmă ajunse la căsuţa aceea sărmană şi, privind pe fereastră, zări băieţelul cum se zvârcolea în pătuţ, scuturat de friguri, pe când mama adormise, doborâtă de oboseală. Pătrunse în odăiţă şi lepădă pe masă, lângă degetarul femeii, rubinul cel mare. Apoi se roti uşor în jurul pătuţului, răcorindu-i fruntea băieţelului cu aripioarele sale.

- Ce răcoare plăcută ! şopti acesta. Cred că o să mă fac bine, mai zise el şi se cufundă într-un somn binefăcător.

Rândunelul se înapoie şi îi povesti Prințului Fericit tot ceea ce făcuse.

* * *

Urmează Prințul Fericit (3)