SINGUR (1)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Părintele Ghermănuță 

Singur în pădure

- Domnule, îmi zisese părintele Ghermănuță la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră câteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii și vremea poate să se schimbe; și de v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot; și, mai ales, cum nu cunoașteți d-voastră drumul, se poate întâmpla să rătăciți, că potecile se taie și se-ncrucișează între ele, de nu le mai dai de capăt.

- Cu-atâta mai bine, părinte Ghermănuță, îi răspunsesem eu încălecând, că doar n-am plecat de-acasă cu gândul să merg pe drum bătut și nici n-am făcut învoială cu stihiile ca să-și ieie căciula dinaintea mea; treaba potecilor, să se taie și să se încrucișeze între ele cât or pofti; și treaba luminii, să se primenească, dac-o gâdile-ntre spate.

- C-apoi drept ți-oi spune, domnule, că chisnovat (1) om mai ești. De eram sau nu chisnovat, treaba părintelui Ghermănuță; iar de nu-mi păsa de încrucișatul potecilor și de primenitul luminii, aceasta era treaba mea. Și cum să nu fi fost treaba mea, când, mai ales, desagii mei se lecuiseră pe deplin de oftiga de care zăcuseră și-și recăpătaseră din nou vechea și îmbelșugata lor rotunjime... Pentru leafa pe câteva luni înainte, părintele Ghermănuță îngrămădise, pe fundul unuia dintr-înșii, foi late de podbal rotund, pe care stăteau așternute și mumificate, după cum pe fiecare aici le apucase vremea și le încremenise fierbințeala vetrii, popoare întregi de zglăvoace căpățânoase și de boișteni cu ochii holbați. O legătură cu felii de pere și de mere zvântate la soare, mai pântecoasă decât un egumen, ținea cumpănă, în celălalt desag, zglăvoacelor și boiștenilor dimpotrivă; și, tot pentru cumpăneală, împărțise părintele Ghermănuță, de o parte și de alta, ouăle răscoapte de la găinile unui sat întreg; iar golurile dintre calabalâcul meu de tot soiul erau îndeplinite cu nuci guralive, care frecându-se între ele, tușeau în cor și în cadență, bătând parcă tactul gebelei legănate a Pisicuței mele. Pisicuța, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din când în când și împungea cu botul în desagi, ca și cum ar fi voit să pună nucile la ascultare; nucile însă, ca și cum i-ar fi făcut în ciudă, tușeau mai tare și țipau mai ascuțit. Iar de cumva se oprea în loc și se scutura, voind să arunce cât colo acel bucluc de la spatele sale, nucile țipau și mai ascuțit și făceau o gălăgie infernală; și astfel Pisicuța, neputincioasă și deznădăjduită, după ce stătea un minut pe gânduri, își relua, indignată, gebeaua întreruptă, iar nucile, scoborând glasul, tușeau în cor și în cadență și băteau înainte, vesele parcă, tactul gebelei legănate a Pisicuței mele. Vreo trei pâini cu gingini aspre și un șip de rachiu călugăresc, cu îngrijire astupat și pus la loc mai de fereală, alcătuiau, cu îndestulare și prisosință, proviantul (2) de drum al pribegiei mele.

- Iaca, domnule, mai zise părintele Ghermănuță, vârându-mi și o secure în desagi, iaca, poate să aveți nevoie de tăiat vreun lemn pentru foc ori pentru altăceva... Nu știi cum vine vremea în pădure; când pleci la drum, nu-i rău să te îngrijești de toate...

Bietul părinte Ghermănuță !... Ar fi fost în stare să-mi dea și rasa din spate... Atâta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt !...

- Foarte mulțumesc, părinte Ghermănuță, foarte mulțumesc, mai rămâi sănătos și să ne vedem cu bine, zisesem eu, dând călcâie Pisicuței.

- Să mergeți sănătoși și Domnul să vă aibă în paza sa, încheiese părintele Ghermănuță, închinându-se până la pământ și ridicând mecanicește dreapta spre comănac, ca și cum ar fi voit să-și ieie căciula din cap.

Și legănat de eterna gebea a Pisicuței, mă îndreptam, odată cu zorile, spre tăriile dimpotrivă ale munților din miazăzi.

Iar când, din depărtare ca de-o bătaie de pușcă, întorsei capul și mă uitai îndărăt, zării pe părintele Ghermănuță în poarta schitului, stând încă neclintit și uitându-se cu jind în urma mea; apoi, cenușiu și mărunt cum era, se topi în zarea cenușie a depărtării...

Mergeam singur și tăcut. 
Respirația aburoasă și nemărginită a nopții aruncase un lințoliu subțire și străveziu de neguri albe peste pârăul care, tremurând parcă de frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grăbit și, ca o îngustă năframă întinsă pe lungul nesfârșit al văii largi, își pierdea cursul în taina depărtată a răsăritului...

Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea, iar peste adâncurile albastre ale văzduhului, ca niște iuți și trecătoare gânduri amare ce ar fi umbrit în răstimpuri ochiul nemărginit și limpede al lui Dumnezeu, fulgi singuratici de nouri albi, tiviți cu lumină pe margini, lunecau molatic și tăcut pe depărtate și nesimțite adieri de vânturi... Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire și florile răzlețe care însuflețeau întinderea cu multe fețe a prundișului mort, sfioase și nemișcate, își înclinau spre pământ fruntea lor strălucită, sub greutatea scânteietoare a bobițelor de rouă... Ai fi zis că fecioarele își plecau cu evlavie spre închinare, în templul sfânt al Naturii, capul lor virginal în fața Celui-Atotputernic...

Iar spre tăriile cerului înalt, ca și atâtea făclii aprinse de făptură în cinstea Ziditorului său, se ridicau, drepte și neclintite, vârfurile ascuțite ale brazilor, poleite de întâile raze ale soarelui curat și rece...

Și glasul de pretutindeni al tăcerii sfinte și netulburate, ca și o cântare umilită de laudă, izvorâtă din adâncul inimii neprihănit al firii, se îndrepta, în accente misterioase, către îndurarea fără de hotare a Celui-Preaînalt...
........................................................................................

Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească și, rezemat pe cunoștințele geografice ale Pisicuței, urcam în pas de voie și fără grijă suișul când mai repede, când mai trăgănat al câte unei poteci, ce-și furișa șerpuitu-i umbros sub taina netulburată a pădurilor... N-am fost niciodată grozav de tare în știința gromolnicelor (3) și nici în a mâinii lui Damaschin (4); și putea, prin urmare, lumina să se primenească, fără știrea mea, oricât ar fi poftit și, tot fără știrea mea, să-și încrunte cerurile sprânceana și să-și verse urgia lor asupra capului meu... Ceea ce însă începea să se adeverească erau potecile, care - după spusa părintelui Ghermănuță - se încrucișau și se tăiau între ele, de nu le mai dădeai de capăt...

Și, deși în împrejurări grele filozofia nu m-a părăsit, cu alte cuvinte, deși eram încredințat că și potecile, ca orice lucru în lumea asta trebuiau să aibă mai la urmă un capăt și un sfârșit, totuși o nemărginită și neputincioasă ciudă mă cuprindea când vreuna din ele, cu apucăturile ei de femeie vicleană, mă purta după voie și de nas până la hotarele murelor sau ale ciupercilor, ș-apoi deodată, ca și cum cineva i-ar fi tăiat capul, se curma, își dădea sufletul și murea la marginea vreunui desiș încâlcit și întunecos al pădurilor...

Ce să faci în asemenea împrejurări ?... Stai nedumerit și, cel mult, dacă-ți este îngăduit să dorești de a te afla și tu sub pielea biblică a vreunui profet, spre a-ți fi și ție dat să pui soarelui mâna la piept, să-l țintuiești în loc pe ceruri și să-l îndatorești de a nu se mișca un pas mai mult, pănă ce nu vei fi găsit o potecă cinstită și fără viclenie în suflet, care să te scoată cu ziua la vreun limpeziș.

Astfel mă socotii foarte jignit de părtinirea dreptății cerești, care hărăzește darurile atotputerniciei sale numai celor aleși... Dar, în sfârșit, ceva trebuia să fac, și făcui ! mă lăsai la pronia întâmplării, un fel de zeitate oarbă, dar care vede mult mai bine decât zeitățile cu ochi și cu care totdeauna m-am înțeles ca și cu un vechi și credincios prieten...

Mulțumită deci acestei zeități prielnice mie, mă trezii peste puțin cu Pisicuță cu tot în inima unor codri de două ori seculari, de unde orice urmă de potecă aproape dispăruse de sub copitele Pisicuței...

Descălecai să odihnesc... 

Și de unde mă așteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului și ai singurătății să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o liniște senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreagă... O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde și că mi se ridică de pe suflet și de pe inima mea care, ușurată ca de sub lanțurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simțiri străine de dânsa până atunci... Și de ce n-ar fi fost așa ? Oare nu scuturasem eu de pe suflet și de pe inimă grijile cicălitoare și ridicole ale vieții de toate zilele ? Oare din ochii mei nu se ștersese, ca prin descântec, priveliștea deșănțată și vrednică de milă a nemerniciei și stricăciunii omenești ? Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să țip, să mă mișc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile și după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi ? Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute și solemne a singurătății și a pustiului ? Mi se părea că firea întreagă, de la țânțar și pân'la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpânitor de obârșie divină eram numai eu în ceasul acela ! 

.......................................................................

* * *

________

(1) chisnovat = glumeț, poznaș

(2) proviant = provizii, rezerve de hrană

(3) gromolnic, gromovnic = carte populară de prezicere a vremii după tunete și fulgere

(4) mâna lui Damaschin = sistem de calcul bazat pe numere asociate degetelor și falangelor; creat de Sf:Damaschin pentru a calcula în fiecare an când cade Paștele ortodox și cel evreiesc

Sursa foto

Urmează Singur (2) !