PĂRINTELE GHERMĂNUȚĂ (9)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Părintele Ghermănuță (8)

O puternică și nevăzută suflare, venită parcă din depărtări misterioase, trecu pe fața descompusă a părintelui Ghermănuță, și roșața vânătă ce-o acoperea se mistui sub vălul palid al unei smerenii ce cuprinse chipul lui întreg; și, în întreaga lui făptură, o luptă uriașă ai fi zis că s-a încins între înger și demon. Dădu să-și facă cruce și de-abia izbuti să îngăimeze și să țese, cu dreapta-i neputincioasă, pe fața trupului său, chipul stâlcit al unei cruci...

Gemu ca un taur... Apoi, pe o gamă fantastică și cu iuțeala unei grindini metalice, un fel de melodie, alcătuită din notele cele mai de sus ale scării muzicale, începu a izvorî în grupe meșteșugite de țipete ascuțite, sub loviturile aceluiași ciocan pe oțelul atârnat în sec...

Părintele Ghermănuță dădu să se scoale și rămase pe loc... Capul îi căzu pe piept... ai fi zis că se roagă în gând...

Încă trei lovituri obosite, și glasul de oțel al toacei se stinse în noapte...

Părintele Ghermănuță ridică încet capul și cu ochi stinși se uită rătăcit în toate părțile... se apucă cu o mână de speteaza scaunului, cu alta de colțul mesei și stătu un moment... plănuia ceva... Apoi, fără veste, cu opintire deznădăjduită, se sculă în picioare, răsturnând scaunul; se cumpăni un minut, sprijinindu-se cu stânga de colțul mesei... apoi își făcu vânt și, cu un pas uriaș, ca pentru dânsul, se repezi spre ladă... s-ar fi sfărâmat de nu-l prindeam în zbor... Făcui ce putui: îl luai în brațe ca pe un copil și îl culcai pe lada prea lungă pentru el; luai straiele frumos păturite și le pusei pe dulap, iar sub cap îi vârâi cultucul cel mic de cit lustruit, și, în mai puțin decât s-ar spune, lada începu să se cutremure sub horăitul cu multe gorgoane, izvorât din organul puternic al părintelui Ghermănuță...

Adâncurile tăcute și largi ale miezului de noapte se umplură deodată de glasul jalnic și prelung al clopotului...

"Vivos voco"... (1)

Și călugării, ca umbre negre rupte din întuneric, se mistuiau în ușa luminată și larg deschisă a bisericii...

"Mortuos plango"... (2)

Și părintele Ghermănuță dormea dus pe lada de Brașov...

"Fulgura frango"... (3) 

Și horăitul de tunet al părintelui Ghermănuță era parcă sfărâmat, în răstimpuri, de urletul de aramă al clopotului...

Ce mic și netrebnic era părintele Ghermănuță ! !... Nu-i vorbă, că lucru tocmai mare nici eu nu eram ! Când și cum, n-aș putea spune, destul că mă trezii culcat în pat, și vârât sub oghealul de buhur roș al părintelui Ghermănuță, cu capul pe perna îmbrăcată cu cit înflorit... Suflasem în lumânare... Adormii.

Nu știu hotărât dacă și în timpul somnului ținusem sau nu ison părintelui Ghermănuță, căci totul trecu in ictu oculi (4) , după cum toate trec, când se nimicește conștiința vieții reale.

Mă trezii cu soarele sus și cu părintele Ghermănuță nicăieri; iar în locul unde dormise el, pe lada de Brașov, straiele lui mai de zile mari stăteau așezate și frumos păturite, având deasupra lor, spre străjuire, nelipsitul comănac nou îmbrăcat cu șiac cafeniu.

Cea întâi vizită pe care o făcui, ieșind din chilie, fu la Pisicuța sub șopron. Când îmi simți pasul, întoarse capul și se uită la mine cu toată bunătatea inteligentă a ochilor săi negri și mari.

Părintele Ghermănuță avusese grijă, de mânecate, să-i pună dinainte un alt maldac (5) de iarbă proaspătă și înflorită.

Pe o portiță de dindos, ieșii în grădinile largi ale schitului. Din vale și până-n zare, cât puteai prinde cu ochii, pe înclinarea lină a costișei, copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brâu în sus, din fânațul înalt și înflorit; iar frunzișul lor puternic, cu sclipiri de poleială verde-nchisă, se clătina domol în aerul limpede și larg, sub adierile ușoare și nevăzute ale unui vânt de răsărit; sub mângâierile acelorași adieri, fânațul adânc se mlădia în valuri molatice, cu scânteieri de rouă aprinsă în lumină de soare... Glasul sec al ierburilor trezite de vânturi umplea depărtările, și fluturi rari, albaștri sau galbeni, ca atâția fulgi de cer sau de lumină, însuflețeau văzduhurile cu zborul lor nestatornic... 

Cu greu, dar totuși urcai, ca înot, prin această mare adâncă de flori, până pe sprânceana înaltă și arcuită a colinei. În fund, departe spre apus, munții peste care călcasem se desfășurau până dincolo de hotarele ochiului, ca un nemărginit amfiteatru frământat parcă de valuri uriașe, peste a căror întindere viorie răsăritul aruncase un văl străveziu și fin, țesut din raze subțiri de soare... Jos, în vale, schitul se tupilă după dese și înalte pâlcuri de verdeață și, numai prin rariștea frunzișului mișcător, albeața curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiș, până la mine; iar în deșertul cerului, crucea singuratică a turnului bisericii se înălța neclintită, ca o stea scânteietoare tăiată pe un fund de azur... Spre dreapta, din văile umbroase ale munților Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălțau spre văzduhuri și-și topeau în aer creștetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă colosală, aprinsă de natură pe altarele sale pentru Atotputernicul său Ziditor !... O fâșie cotigită și lungă fără sfârșit de aburi străvezii și albi însemna, din apus spre răsărit, cursul fără odihnă al Nichitului, și numai sclipiri scurte și fugătoare de lumină vie mai vădeau până la mine lunecarea lui grăbită și fatală... Și peste toată această încremenire strălucită și imensă, ca peste întâile ape ale Creațiunii, un singur spirit mai plutea... era spiritul meu... Și în sânul acestei firi răsărite ca sub puternicul "Fiat" al lui Dumnezeu, o singură inimă mai bătea... era inima mea !
......................................................................................

Venisem la schit cu hotărârea să stau câteva zile, fără să pun la socoteală firea mea nestatornică și iubitoare de pribegie... Și când îmi aruncam ochii spre negurile munților din miazăzi și când închipuirea mea străbătea în taina lor adâncă și liniștită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea ființă se subție, ca suptă de o gură nevăzută, și că nu rămânea din ea decât ceva sec și neînsuflețit. Niciodată n-am simțit mai aievea îndoita alcătuire a făpturii mele, decât atunci când am privit din depărtare taina ademenitoare a pustiului și a singurătății...

A doua zi dimineață, odată cu zorile, legănat de eterna gebea a Pisicuței, mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munților din miazăzi.
________
(1) Vivos voco = pe vii îi chem (lb.latină)
(2) Mortuos plango = pe morți îi plâng (lb.latină)
(3) Fulgura frango = fulgere frâng (lb.latină)
(4) in ictu oculi = cât ai clipi din ochi (lb.latină)
(5) maldac = maldăr, grămadă

Sfârșitul povestirii ”Părintele Ghermănuță”

Găsești povestirea pe scurt a povestirii ”Părintele Ghermănuță” pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare

Urmează povestirea ”Singur”