de Calistrat Hogaș
Pătrunsă și stăpânită, parcă, și ea de solemna măreție a împrejurimilor, călca cuminte oarecum și măsurat, și mergea cu pas mărunt, domol și meditativ. Și, de m-aș fi luat după mișcarea plină de înțelegere și în toate părțile a urechilor ei, ar fi trebuit să cred că auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decât al meu, prindea, din depărtări nemăsurate, feluritele glasuri nehotărâte și că se îmbată și ea de șoptirile tainice și pline de farmec, ce însoțesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, nețărmurita deșteptare a Firii... Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios și mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste ? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată, parcă , de gânduri a unei flori ? Cu măsura scurtă și neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuși să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-și arunca în urmă, peste pudoarea-i, parcă jignită, haina de umbră a pădurilor ? De câte ori, în mijlocul arborilor muți și neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi ! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre și de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri ! Din nenumăratele generațiuni de foi putrede și îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum își ridică fruntea, rar și sfios, o floare albastră sau roșie, și cine, iarăși, n-a înțeles cum răsare viața din păturile eterne ale morții ?... Și, în fața veșnicei nimiciri, și în fața veșnicei reînvieri, cine nu s-a simțit el însuși lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăși neînlăturata și desăvârșita sa neființă ?... Și cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acesteia, o dureroasă amintire spre lumea de veșnică odihnă a celor ce nu mai sunt ?... Și... al cui suflet n-a simțit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale ?...
Și botul ascuțit al babei, cu mustețile lui sure și lungi, și gușa noduroasă a Aniței, cu fanfara ei cu tot, își topiră ființa și se mistuiră parcă în valurile adânci ale unui soi de caldă filozofie melancolică și visătoare; iar de pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung șuier ascuțit și melodic străbătu până la mine... Un mierloi saluta - se vede - cu glas prevestitor, întâile raze ale zorilor ce deschideau, în calea soarelui, porțile înflăcărate ale răsăritului... Într-o clipă, peste tot cerul din stânga, păienjenit de rețeaua rar întrețesută a pădurilor, se desfășură și se întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini de deasupra se topeau sus de tot și se pierdeau pe nesimțite în înălțimile limpezi și largi ale văzduhului vioriu de dimineață. De după depărtările umbroase ale pământului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui și, cât ai clipi, trunchiurile neclintite și netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată și rece... Iar în solemna încremenire a firii, nu se mișca, încet și gânditor, decât doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adâncului pădurilor din dreapta... De pe pământ la ceruri, tăcerea sfântă de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensă rugăciune a făpturii către Ziditorul său... Și fu un moment când Pisicuța nu mai simți, desigur, nici o povară pe spatele sale... Sau sunt momente, cel puțin, când "conștiința de sine" desprinzându-se ca o lipitoare sătulă și căzându-ți de pe suflet, întreaga ta ființă se desface, se topește, se împrăștie și, ca un prinos curat și neprihănit, se înalță pe trepte de văzduh și de lumină către Dumnezeul său etern... Atomul devine imensitate ! Te cauți și nu te găsești nicăieri, sau te cauți și te găsești pretutindeni !...
Deodată Pisicuța, ca îngrozită parcă de o vedenie fioroasă, se opri ca trăsnită din mers, începu a sforăi și a se smunci îndărăt, vădind dorința de a mă scutura jos de pe spatele sale și a mă arunca cât colo la pământ, cu tot calabalâcul meu sentimental de visătoare filozofie... Toate îndemnurile și silințele mele de a hotărî să-și urmeze calea fură zadarnice; iar când văzui, în cele din urmă, că echilibrul meu e aproape primejduit, descălecai și, târând-o de dârlogi, cercai a o îndemna să pășească peste stavila nevăzută ce din senin parcă se ridicase în fața ei; dar nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte: ba, dimpotrivă, ea se încumeta să mă târască pe mine înapoi. O lăsai un minut să se liniștească; tremura cum îi varga și, sforăind, se uita cu ochii speriați în toate părțile. Năzatică (1) n-o știam și, prin urmare, nu-mi puteam da cu socoteala ce se întâmplase cu dânsa... Mă mulțumii deci, deocamdată, să stau locului și să mă lupt cu smunciturile ei, spre a n-o scăpa din mâini. Oboseala o mai liniști puțin: mă dădui pe lângă ea, o bătui ușor pe gât, o scărpinai pe sub bărbie, o mângâiai pe ochi, o netezii pe obraz... Ca de obicei, își rezemă capul pe umărul meu și, pentru un moment, om și cal alcătuiră, în liniștea pădurilor, un grup din toate privințele vrednic de dalta unui Fidias sau Praxiteles (2)... Cum însă n-aveam nici gândul, nici gustul și nici timpul de a trece la nemurire pe calea aceasta, căutai să-mi tălmăcesc pricina acestor năzăreli sau poate chiar marafeturi ale Pisicuței. Iată pentru ce, cu drept sau fără drept, bănuii că vreo sălbătăciune de lup sau de urs trecuse pe acolo cu puțin mai înainte, că străbătuse de-a curmezișul peste drum și că lăsase, pe urma ei, o dâră de miros în aer, pe care nasul Pisicuței, cu mult mai priceput decât al meu, o descoperise și peste care ea, mai puțin curajoasă decât mine, nu îndrăznea să treacă. Îmi veni în minte o idee genială: vârâi mâna în desagi și scosei iute prosopul meu de drum cât toate zilele de lung, al cărui miros heteroclit (3) eram încredințat că va covârși și se va înălța victorios peste toate miresmele acre și sălbatice ale tuturor fiarelor universului... Nu degeaba stătuse el atâta vreme sub ocrotirea desagilor mei, în strânsă vecinătate cu tot soiul de măsline vechi și zbârcite, cu usturoiul și ceapa greu mirositoare, ce alcătuiau temelia merindelor mele de drum, cu coșcogea oaie prefăcută în căciulă de vremuri grele și, în sfârșit, cu câte alte opinci neargăsite, cu câte soiuri de brânză cărămizie, cu câte feluri de unsori de ciubote, cu câți piepteni, rari odată și lungi în dinți, dar ajunși acuma deși, cu dinții scurți de tot !...Și când prosopul meu își destinse spre pământ jilava, unsuroasa, boțita și gălbia sa lungime, mă încredințai încă o dată că, pentru întâia oară în viața mea, îmi încolțise în minte o idee genială... Iute și cât ai clipi, capul Pisicuței întreg dispăru sub lungimea întorsăturilor late și de mai multe ori ale nesfârșitului meu prosop... Iar când făcui din dârlogi Pisicuței chip să pășească înainte, ea păși, fără frică și fără încăpățânare, peste neînvinsa și îngrozitoarea stavilă aeriană, ce, cu o clipă mai înainte, părea că se ridicase în fața ei. Și iată cum, mulțumită atotputerniciei făcătoare de minuni a prosopului meu, ieșii din o neașteptată și grea încurcătură, și iată pentru ce încă, în tot lungul drumului, nu îndrăznii a atinge câtuși de puțin și nu profanai deloc sacrosanta înfățișare a smeritului meu prosop... Cine știe ? Poate că-mi era scris, în pribegia mea fără de țintă, să mă întâlnesc cu diferite dihănii... m-aș fi înfășurat atunci cu minunatul meu prosop, după cum se înfășura Iris (4) cu minunata sa cingătoare și, ca sub o egidă (5) de biruință, aș fi străbătut, ca și dânsa, în lung și în lat, lumile largi ale bunului Dumnezeu !... Toate puteau să fie așa; dar, până atunci, nu știu pentru ce mă uitam adesea îndărăt și căutam cu ochi speriați în toate părțile... Nici vântul, încremenit pe creștetul înalt al pădurilor, nu-și mai cânta frunzelor eterna sa elegie, nici florile mici și sfioase nu-și mai îndreptau ochii lor albaștri și limpezi, din adâncul umbrelor presurate cu nestatornici fulgi de lumină, spre vechiul și credinciosul lor amant... din susurul tăcerii netulburate, glasuri străine și fioroase mi se păreau că se desprind în răstimpuri, și inima mea, ca înțepată fără veste de ceva ascuțit, le însemna pe toate cu bătăi pripite și repezi; în preajma ochilor mei și în oglinda închipuirii mele muncite de vedenii, gheburile crâmpeielor de putregaiuri, acoperite cu ierburi sălbatice, sau șoldurile goale ale unei stânci, cu haina ei de mușchi sfâșietă de vijelie, se înfiripau și trăiau viața scurtă a unei năluciri apocaliptice, care mi se părea că se mișcă încet, se târăște furiș, vine, ajunge și întinde spre mine o gheară flămândă și ucigașă... Mă feream în lături speriat... era o creangă mai îndrăzneață, care sau căuta să-mi mângâie fața, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap...
De la o vreme însă băgai de seamă că, dacă eu mă gândeam cu tot dinadinsul la fel de fel de dihănii, ele, în schimb, habar n-aveau de existența persoanei mele pe pământ...
* * *
________
(1) năzatic = (despre cai) care se sperie ușor
(2) Fidias, Praxiteles = faimoși sculptori greci din Grecia antică
(3) heteroclit = format din componente ce diferă între ele și au origini diferite
(4) Iris = în mitologia greacă, zeiță vestitoare a zeilor, personificare a curcubeului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !