24.08.2015

SINGUR (2)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Singur (1)

Încălecai și începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă... Pisicuța se opintea din greu și răsufla des... Deodată se opri, ca trăsnită, din mers și eu tresării ca deșteptat fără de veste din somn. O stâncă amețitor de înaltă și dreaptă ca un perete căzuse parcă năprasnic din cer și tăiase capul drumului pe care urcam la deal...
Iar în timp ce eu mă scărpinam, de ciudă, în creștetul capului și peste pălărie, Pisicuța, fiindcă nu se putea scărpina și ea ca mine, cu copita, apoi cu potcoava și tot de ciudă scărpina și ea pământul din care pietre mărunte, măcinându-se și ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale.
Dar, cum nu poți, cu ciuda și cu scărpinatul, să îndupleci pe o stâncă făr' de inimă și făr' de suflet să ți se dea din drum în lături și să-ți deschidă calea mai departe, de aceea și Pisicuța și eu, după o scurtă, dar temeinică chibzuință, ne hotărârăm să lăsăm încolo și ciudă și scărpinat și să așteptăm cu răbdare voile mai blânde ale întâmplării... Ș-apoi era și timpul. Soarele mai că pășișe peste răscrucile cerului și foamea, care se învârtește - se vede - în jurul omului, ca și soarele în jurul pământului, sosise și ea drept răscrucile stomacului meu și, fără îndoială, că și drept răscrucile stomacului Pisicuței...
N-aveam dinții zgripțuroaicei din poveste și, prin urmare, nu puteam sfredeli stânca răsărită în calea mea, spre a trece mai departe; de aceea hotărâi să mă opresc și să-mi fac aici zilnicul și obișnuitul meu popas. Descălecai, dădui jos toată povara din spatele Pisicuței, îi luai frâul din cap ș-o lăsai slobodă, spre a-și căuta de suflet, ceea ce, de altmintrelea, mă hotărâi să fac și eu... Și, cum mă uitam în toate părțile, ca să fac mai aproape cunoștință cu locul hărăzit mie de întâmplare pentru vremelnicul meu popas, mă încredințai încă o dată că tot înțelepciunea întâmplării cârmuiește și regulează rostul întreg al tuturor lucrurilor...
Dreaptă cum era stânca, de parcă era trasă la cumpănă, avea totuși jos și cam la mijloc o scobitură destul de adâncă, în care cineva s-ar fi putut adăposti în larg, pentru orice împrejurare. Pe cât de sus se pierdea creștetul ei acoperit de păduri în adâncul cerului, pe atât, de la fața potecii, în jos, se deschideau, pe dreapta și pe stânga, spre fundul pământului, două prăpăstii cu adâncimi fioroase, pleșuve, aspre și cu povârnișuri stâncoase, unde zmeurișul lui Dumnezeu creștea în deplina și netulburata lui voie; cu alte cuvinte, pe lângă proviantul meu de ouă, de zglăvoace și de nuci, înlesnit mie de părintele Ghermănuță cu atâta dărnicie, întâmplarea îmi mai punea la îndemână și zmeura răcoritoare și îmbălsămată a munților săi... Foarte bine ! "Dar, mă gândeam eu, unde se află zmeură și stânci, acolo se țin și urșii"; și, drept vorbind, eroismul meu se simțea cam la strâmtoare, când mi-nchipuiam că vreun morocănos sihastru al pustiului putea veni la mine foarte grav și pe patru labe ca să mă întrebe de sănătate, pe mine, care n-aveam decât două !... Și, într-un punct anumit, mi se părea chiar că zmeurișul e vânzolit de o vietate puternică, ba... mi se mai părea că și un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările până la mine... Era vântul care clătina întinderea trandafirie și plină de soare a smidului (1) de zmeură, și poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrânețe, se legăna scârțâind la suflarea aceluiași vânt... Din închipuire se naște frica, din judecată bărbăția... Cea întâi veșnic era cu mine, cea de a doua... mai pe apucate. Totuși, până ce să-mi iau măsurile pentru ce era să fie mai târziu, găsii cu cale să-mi așez în scobitura stâncii tarhatul meu întreg și să priponesc pe Pisicuța într-o așezătură mai largă și plină cu iarbă înaltă, de pe povârnișul uneia din prăpăstii; căci, de-aș fi lăsat-o slobodă, apoi, fantastică cum era și iubitoare, ca și mine, de pribegie, s-ar fi luat după florile ce scânteiau pe nemărginirea prăpastiei, în lumina soarelui de amiază, și s-ar fi prăbușit la vale de pe vreuna din nenumăratele muchii de stâncă, ce stăteau ascunse cu viclenie sub adăpostul de umbră netulburată al ierburilor înalte...
... Și să fi îndrăznit cineva să tăgăduiască că toate cele nouă fericiri nu dăduseră peste mine!... Dezlegai desagii, scosei dintr-înșii vestitul meu prosop și, așternându-l pe iarbă, la intrarea vremelnicei mele locuințe, in propatulo (2), cum ar zice antichitatea, îl ridicai sau, mai degrabă, îl scoborâi la treapta de față de masă... Am, câteodată, și eu toanele mele de lux; decât mi se întâmplă aceasta tocmai atunci când lucrul se potrivește mai puțin... Iar când mă găsii așezat turcește dinaintea îmbelșugatului meu ospăț cu tot soiul de merinde, mă simții foarte nenorocit că nu am prilejul de a pofti la masa mea pe vreun nevoiaș de rege sau împărat, care - o dată măcar în viața lui - nu s-a învrednicit să mănânce o singură frunză de podbal, cu zglăvoace cu tot, să guste rachiu călugăresc cu mirodenii de inipere și izmă creață, sau cel puțin să se fi lungit într-un cot, fără de grijă, pe iarba verde și înflorită de pe răscrucile pământului !...
Sfârșii ospățul meu cu mere zvântate și cu nuci, adică cu fructe, și deci după toate regulile înalte ale celei mai rafinate gastronomii. Strânsei rămășițele prânzului în desagi și vârâi desagii în fundul scobiturii...
Nu știu cum, dar mă simțeam parcă "la mine acasă"; și fiindcă oricine, la casa lui, trebuie să facă și ceva gospodărie — apoi, în lipsă de covoare de Persia, așternui pe jos poclada de sub șa, rezemai șaua în chip de pernă lângă unul din pereții lăturalnici al scobiturii, aninai frâul la intrare, într-o așchie mai răsărită de stâncă; în alta, și tot la intrare agățai mantaua; ba mi se pare că, cu un târș de brad în loc de mătură, făcui și ceva curățenie pe dinaintea ușii... Și dacă stăpâna ar fi fost acasă, aș fi crezut că întâmplarea îndreptase pașii lui Ulise spre peștera zeiței Calipso (3)... Setea mă cuprinse; scoborâi în zmeurișul din care Pisicuța nu-și arăta pe deasupra decât numai vârful urechilor și, cu zmeură îmbălsămată și răcoritoare, o astâmpărai și pe dânsa.
Tăiat în față de trufașa și imensa stâncă aeriană, încins pe laturi de cele două prăpăstii, ar fi trebuit, ca să pot merge mai departe, sau să mă înalț la ceruri zburând, sau să mă cobor în Tartar de-a rostogolul; dar, fiindcă nu eram gata încă pentru nici unul din aceste două soiuri de călătorie, amânai pentru mai târziu și pe una și pe alta. Rămăsei deci locului; cu alte cuvinte, deși aș fi putut ieși din încurcătură într-un chip oarecare, mă hotărâi totuși să mă folosesc de adăpostul hărăzit mie de pronia întâmplării și să aștept aici voile mai blânde ale ei. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât, dacă jumătate din prorocirile părintelui Ghermănuță, cea cu potecile, se adeverise, de ce adică nu s-ar fi adeverit și cealaltă jumătate, cu primenitul luminii ? Căci luna, măcar că e lună, dar mai la urmă e tot femeie; și să te ferească Dumnezeu de primenitul femeilor !... Cu ce mai de nouri groși și nestrăbătuți ochiului iscoditor nu era să astupe și să zăvorască ea ușile cerești ale sanctuarului său de misterioasă primeneală !... Câtă apă din văzduhuri nu era să-i toarne sfântul Ilie din cap spre a se la (4) și a se curăți de rugina groasă, lăsată de negurile nopților pe fața ei bălaie și în părul ei blond ! Câtă hodorogeală de tunete, ce mai vânzoleală și trăncăneală de pretutindeni nu era să zguduie, din temelie, gospodăria cerească !... Câte lumini nu trebuiau să-i aprindă fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-și cerceta mai cu deamănuntul în ele greșurile chipului său grăsuliu și sprâncenat !... Și când te gândești că eu întru nimica nu eram vinovat să duc în spate urmările acestei cochetării cerești !... Aprinsei o țigară și mă lungii într-un cot dinaintea vizuniei mele...
În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munților pitici, ce-și ridicau cu sfială parcă piscurile lor viorii și văpaia de aur a soarelui înflăcărat; aburi ușori și străvezii, ca o rețea alburie și subțire de ață de paingăn, împânzeau imensitatea nemărginirilor deșerte... Albastrul șters al văzduhului topit apăsa greu peste pământ, iar sub arșița covârșitoare a miezului zilei, vântul adormise obosit; frunza codrilor nu se clătina și tăcerea netulburată își întinse pretutindeni nețărmurita ei stăpânire... Inima lucrurilor încetase de a mai bate și o sincopă colosală ai fi zis că tăiase suflarea în pieptul uriaș al Naturii... Moartea pășise parcă peste hotarele vieții și viața se tupilase în adâncurile cele mai dinlăuntru ale firii încremenite... Și cine știe câtă filozofie nesărată și câtă poezie sforăitoare n-aș mai fi făptuit eu cu gândul în fața amorțitei vieți universale, dacă pronia cerească nu m-ar fi dăruit cu o neprețuită însușire: ori de câte ori mă găsesc în fața priveliștilor mari ale Naturii liniștite, mă cuprinde numaidecât sau melancolia, sau... somnul, două stări ale persoanei mele, între care niciodată n-am făcut deosebire; căci după cum melancolia e somnul sufletului, tot așa somnul e melancolia trupului; și fiindcă nu-mi era somn, mă hotărâi să rămân melancolic...

* * *

________
(1) smid, smidă  = desiș format din arbori tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc.
(2) in propatulo = la vedere (lb.latină)
(3) Calipso = nimfă în mitologia greacă, stăpâna insulei Ogigia; potrivit epopeii Odiseea, a încercat să-l convingă pe Ulise (Odiseu) să se căsătorească cu ea, făgăduindu-i în schimb nemurirea; dup șapte ani eroul a părăsit-o, revenind în patria sa, Itaca
(4) a se la = a se spăla, a se scălda, a se îmbăia

Urmează Singur (3) !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !