de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”Urmare la Floricica
 |
| Spre Nichit |
... A doua zi, dimineaţă, când porţile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricăi se închiseră, scrâşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite (1) încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau ceva greu şi înalt îmi cade pe spate, şi că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă !...
Şi cum măsuram eu sau, mai bine zis, cum măsura Pisicuţa, la gebea, drumul plin de colb, de pe care soarele, de o suliţă înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineţii, toate lucrurile, sub ochii mei, luau înfăţişările aiurite din lumea cealaltă. Soarele, ce plutea în albastrul adânc şi păienjenit de ceaţă al bolţilor cereşti, se uita, parcă, chiorâş la mine cu înţepenirea lucie şi sticloasă a unui ochi de mort înfipt şi încremenit în umbra depărtată a orbitei sale vinete şi reci; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însufleţire, trimiteau parcă din înălţime, cu şoapte de frunze şi de vânt, ultimul "rămas bun" celui ce călca pentru cea din urmă oară hotarele aşezate între cele două lumi; adierile răcoroase şi uşoare din răsărit îmi atingeau faţa şi treceau pe fruntea mea ca fâlfâitul rece şi fioros de aripi fantastice ale unui stol de lilieci cu zbor negru, iute şi tăcut; florile câmpului mă priveau ca atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului. Pisicuţa, străbătând parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă numai cât o muchie de cuţit şi, hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc în noianul gol şi fără fund de sub picioarele mele... Fiinţa mea se topise, se idealizase şi, ca un fir de aţă fără sfârşit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea...
"Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor !... cugetam eu mergând la gebea. Pentru ce, adică, cel ce te-a plăsmuit a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu năzuinţe vecine cu nebunia ?... Şi dacă, din noroiul în care te-a înmormântat până la gât, ţi-a îngăduit să ridici capul şi să îndrepţi, arare, ochii tăi spre ceruri, pentru ce, lângă o clipă de sublim, a aşezat o eternitate de ridicol ? Pentru ce, cu descântece şi cu vrăji dumnezeieşti, să se sape prăpăstii fără fund şi fără de margini între două sărutări; şi pentru ce, încă, între două inimi îndrăgostite, să se ridice, ca un zid de oţel, o ieftină formulă sacramentală ? Şi, mai la urmă, pentru ce ?..."
Întorsei capul şi privii îndărăt...
Prin cerdacul larg din faţă, stăpâna de casă nu mai trebăluia nimic... În haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, făcuse unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol până la cot; cu palma-i diafană pusese despre soare o mică perdea trandafirie privirii; cu celălalt braţ, săpat în marmură vie, stătea rezemată de balustrada cafenie a cerdacului şi, nemişcată, privea în zarea depărtată a drumului... O mai frumoasă cariatidă nu se putea închipui... Şi din soare nici o rază nu se mai desprinse, şi de pe ceruri nici o stea nu se mai mistui... Cel mult dacă depărtarea sorbea treptat în adâncurile sale chipul alb al Floricicăi, desprins încă de pe zare şi încremenit în aureola de lumină ţesută în jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineaţă... Ridicai în aer imensa mea pălărie neagră şi de trei ori o închinai, ca pe un steag cernit, înspre apus... Din cerdacul larg din faţă fâlfâi ca răspuns şi de trei ori se închină spre răsărit, cu nestatornice forme de vânt, faldurii molatici şi roşii ai unei batiste subţiri... şi depărtarea smulse soarelui o rază şi golul înghiţi cerului o stea... Iar între apus şi răsărit, o adâncă mare de întuneric se lăţi... Dincolo de marginile răsăritene ale acestei mări, se întindea taina nesfârşită a lumii celeilalte...
"Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor ! cugetam eu, legănându-mă la gebea prin lumea subţire a umbrelor. Pentru ce adică ?..."
Şi drumul de sub copitele Pisicuţei răsună a sec şi a hodorogit... Intrasem pe un pod ce tăia de-a curmezişul peste Bistriţa. Nu ştiam nici ce pod era acesta şi nici încotro ducea. Deoarece însă marşrutul îl lăsasem cu totul pe seama Pisicuţei, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu; mă mulţumii doar să opresc la mijlocul podului statua mea equestră şi, din aerul înalt, să-mi las şi gândul şi privirea să lunece un minut pe cursul fugător al undelor... Şi dacă niciodată n-ai avut fie bărbăţia, fie fantezia de a-ţi scutura de pe suflet şi de pe inimă prostiile omeneşti, după cum un arbore, la suflarea vântului, îşi scutură foile sale netrebnice şi seci, atuncea, desigur că n-ai rămas, întotdeauna, decât ceea ce eşti: o păcătoasă "fiinţă superioară", un nemernic "Împărat al Făpturii"... Şi nu te-ai simţit, prin urmare, nici topindu-te sub o rază de soare sau o mângâiere de vânt, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce pluteşte pe înalte şi albastre aripi de văzduh... Nu te-ai simţit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul şi suflet din sufletul larg al naturii !... A sta suspendat în aer şi neclintit deasupra unui curs de apă, ce lunecă grăbit sub picioarele tale, a porunci, cu puterea voinţei tale, gândului să-ţi încremenească în suflet şi sângelui să-ţi îngheţe în vine, a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconştient, ce-ţi socoteşte neîndurat clipele scurte ale vieţii, a te preface în cremene însufleţită sau în fiinţă de cremene, a pricepe cu simţul potenţiat al urechii tale susurul colosal şi nehotărât al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului către nesfârşit...
"Cât e de dulce, cugetam eu, să ai, din când în când, câte un minut, măcar, de sublimă nebunie !"
Şi cum stăteam eu pironit cu privirea pe spatele goale şi fugătoare ale unei şăgalnice unde, ce se scălda cu o neruşinată nevinovăţie în razele soarelui, deodată totul se opri; Firea încremeni pe loc şi statua mea ecuestră, cu pod cu tot, o plecă la goană pe cursul Bistriţei la deal ! Clipa neclintită a eternităţii mele se topi în văzduh, izvorul de viaţă vie deveni putrejune, hlamida (2) dumnezeirii îmi căzu de pe umeri... Iar la capra dimpotrivă a podului, un individ cu faţa îmbujorată de somn, răsărit în calea mea dintr-un fel de coteneaţă de scânduri, cu un soi de obraznică oficialitate în mişcări, îmi făcu semn să mă opresc şi, fără nici o "bună dimineaţa" sau "cale bună", întinse înspre mine mâna ruginită şi-mi ceru 12 bani.
- Pentru ce ? îl întrebai eu, şi de ce numaidecât 12 bani ?
- Brudina(3), cucoane; câte doi bani de fiecare picior de vită, îmi răspunse el scurt şi hursuz.
Şi după ce mă încredinţai, numărând cu îngrijire, că eu şi Pisicuţa la un loc aveam tocmai şase picioare de vită, scosei 15 bani şi, dându-i somnorosului meu individ:
- Ţine, prietene; iaca 15 bani; n-am 12 potriviţi. Trei bani rămân ca plătiţi pentru un picior şi jumătate de vită, pe când m-oi întoarce.
Lucrul se păru de tot firesc omului meu care, abătând cu o veche obişnuinţă clapa degetelor peste bieţii mei gologani, îi înmormântă iute în fundul ruginit al palmei sale şi, fără nici o ceremonie sau "drum bun", îmi întoarse spatele, intră în culcuşul său şi trase după sine, cu zgomot hodorogit, uşa de scânduri uscate a coteneţii sale. Eu dădui călcâie Pisicuţei şi-mi căutai de drum.
Şi fiindcă ideile mari au la rădăcina lor, mai totdeauna, lucruri mici:
"Ce nesocotinţă, mă gândeam eu foarte serios, pe capul cârmuitorilor noştri !... De le venea lor în minte să aşeze biruri nu numai pe câte capete, ci, mai cu seamă, pe câte picioare de vită sunt în ţara aceasta, ce nesecate izvoare de aur ar fi mai curs în vistieriile largi ale scumpei noastre patrii !..."
* * *
_______
(1) hrentuit = degradat, stricat, uzat
(2) hlamidă = mantie la vechii greci și romani; mantie împărătească
(3) brudină = taxă de trecere cu barca sau cu podul plutitor
