03.08.2015

PĂRINTELE GHERMĂNUȚĂ (2)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Părintele Ghermănuță (1)

N-aș putea spune cât mersesem; atâta știu că, potrivit pornirilor mele, căutai să mă ridic iarăși spre cerurile din care mă scoborâsem cu puțin mai înainte... Sufletul meu își destinse aripile, ochii mei se înălțară și, prin bolțile de umbră înaltă ale pădurilor, căutară să deschidă gândului meu un drum spre largul limpede al văzduhurilor !...
Uitasem însă că soarele nu e alcătuit de Cel Atotputernic numai ca să-și facă zilnica sa călătorie de la răsărit spre apus, ci că i s-a mai dat și menirea de a însemna, din înaltul tăriilor, prânzul oamenilor de pe pământ și, în popasurile sale cerești, de a se mai opri câteodată și drept inima cuiva, fără ceas hotărât... Astfel, când privirea mea pământeană se întâlni cu el în ceruri, mi-l găsii oprit "drept inimă". Și iată cum, din ceruri mă văzui silit a mă scoborî iarăși pe pământ; de astă dată însă drept în fundul desagilor mei... Sărmanii mei desagi !... ei înșiși erau flămânzi și costelivi, ei înșiși aveau coapsele deșelate și pântecele lipit de spate... Trecuseră frumoasele lor zile de îmbelșugată rotunjime, după cum trecute erau și pentru mine frumoasele zile de la... Aranjuez (1); iar când mă abătui din potecă sub o umbră mai deasă și-i luai din spatele Pisicuței, mi se păru că vor să zboare în sus cu mine cu tot, în loc de a cumpăni spre pământ... atâta erau de ușori !... Îi pusei totuși cu de-a sila jos și scotocii cu deamănuntul prin fundurile lor... pustiu, sărăcie și nimic ! Și totuși, de câte ori o ceapă, un cățel de usturoi și o coajă preistorică de pâine nu ți-ar înlesni nălucirea de o clipă a unui ospăț vitelian (2) ! De câte ori două-trei măsline zbârcite n-ar trage mai mult, în cumpăna flămândei disperări, decât ochii negri, umezi și voluptoși ai celei mai molatice hetaire (3) !... Și degetele mele, cuprinse de frigurile foamei, scotoceau tremurând fundurile adânci ale desagilor și, în închipuirea lor hămesită și oarbă, luau opincile scorojite drept niște imense coji de pâine uscată, ghemul de târsâne (4) drept o ceapă cât un cap de motan, iar pieptenii mei drept cine știe ce șușăniți (5) de străveche pastramă rămasă de pe vremuri și scăpată, ca prin minune, de furia flămândă a dinților mei... Și când mă gândeam eu că întru nimic nu eram mai prejos decât toți eroii tuturor odiseelor homerice, și când mă gândeam eu că vicleanul fecior al lui Laerte (6) înghițise, în pribegia lui fatală, atâtea spate de boi grași sau de berbeci cu lâna de argint... ei bine, mă simțeam nedreptățit... Cel puțin de mi-ar fi ieșit un urs înainte !... l-aș fi mâncat tot, de la vârful unghiilor până la ascuțișul urechilor... sau, de m-ar fi mâncat el pe mine, ei bine, tot eu m-aș fi ținut cel sătul !... atâta eram de flămând ! Și, în fundul desagilor mei, nimica, sărăcie și pustiu... Rămăsei abătut, și toată putința mea de cugetare se scoborî din cap în pântece... Ce să faci ? Să te apuci, ca Moartea, de ros smicele tinere de pe lângă rădăcina copacilor bătrâni ? Să te înșiri la rând cu Pisicuța și, lăsându-ți gura apă, să ronțăiești cu deliciu firele roșietice și rare de chir sălbatic ? Să mănânci ?... Da ce să mănânci ?... De-ar fi fost, cel puțin, așternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea... Dar așa ?... Și, în strășnicia deznădăjduitei mele stări, mă apucă un râs nebun... Ce ți-i și cu amintirile câteodată !...
Nu mai știu cu câți ani înainte, dar, în tot cazul, cam demult, fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel și iute ca un titirez și vânjos ca o vargă de oțel; el, după buruieni atingătoare de flora Moldovei în general, și a Ceahlăului îndeosebi, eu, de teleleu-Tănase; iar, ca apendice, cu cordele și zurgălăi, d-na naturalistă, însoțită de micul și nedespărțitul său Bijucă, alb și flocos și cu botișorul dumisale totdeauna rece, trandafiriu și umed.
Plecasem din zori, cu sloboda, cu gând să ne întoarcem, pe la prânz, iarăși la gazda noastră de pe schit, la Sălăgeanu, vestitul învățător al muntelui, pe acele vremuri... Trecuse prânzul de mult și soarele, care n-avea de făcut nici o erborizație pe plaiurile cerești, pășise dincolo de amiază și-și căuta liniștit de drumul său înspre apus...
- Bine, Alexandre, întreba, din când în când, d-na naturalistă cu glas ridicat și ascuțit, bine, dragă, da n-o să mai sfârșești odată cu buruienile tale ? Uite, e târziu și Bijucă nu mai poate de foame, mititelul; o să trebuiască să-l duc în brațe până devale; nici nu mai poate merge, sărăcuțul ! Bijou, mon pauvre petit, viens ici (7) !...
Și Bijucă, care se trezise de mic tot între lume subțire și aleasă și care nu știa prin urmare decât franțuzește, își lăsa de multe ori trebile sale și, în sunet de zurgălăi și în tremurături de cordele roșii, alerga mărunt, cu lăbuțe albe și mici, la chemarea duioasă a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot, ca o molatică și tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt...
Și Alexandre, care n-auzea sau se făcea că nu aude, mic și subțire cum era, și cu picioare subțiri de oțel, pe jumătate acoperit de sarcina imensă a herbariului său de hârtie sugătoare, zbura din buruiană în buruiană, se pleca din când în când, smulgea câte una, se ridica, o privea, o mirosea, o studia o clipă și sau o arunca cât colo ca netrebuincioasă, sau o așeza la rând, cu îngrijire și sfințenie, ca pe o comoară neprețuită, între doctele foi late și lungi ale pântecosului său herbarium de hârtie sugătoare !
- Bine, Alexandre, da n-auzi ?
Și Alexandre n-auzea.
- Iaca, domnule, îmi zicea de multe ori doamna naturalistă. Iaca, așa-mi face în fiecare vară; mă ia cu dânsul pe coclauri și mă poartă prin toate prăpăstiile după buruieni... Of ! Doamne !... Când ai ști !
Și, în acest "of Doamne !", nerăbdător și nervos, și, mai ales, în acest "când ai ști", urmat de o trăgănată și oarecum confidențială și dureroasă reticență, un tălmăcitor de gânduri omenești ar fi putut citi întreaga istorie a unui suflet dezgustat...
- Dă, cuconiță dragă, îi răspundeam eu cu glas mângâietor, rece și părintesc; dă, mata ai putea, mai la urmă, să lași prea bine pe domnul doctor să plece singur în escursiunile sale științifice; d-sa, pe cât se vede, e un alpinist fără pereche; și o constituție gingașă și puțin rezistentă, cum e cea femeiască, nu poate răspunde la "tururile de forță" cu care domnul doctor se pare obișnuit. Nu vezi mata cu câtă ușurință suie și scoboară ? parcă-i un titirez de oțel. Eu îl admir și, oricât de deprins mă simt și eu cu asemenea lucruri, m-aș lăsa totuși bătut, fără luptă și pe toată linia, de domnul doctor. Mă mir că mata ai curajul să-l urmezi; eu, unul, drept să vă spun...
- O ! Domnule, domnule ! zise ea, întrerupându-mă, da crezi dumneata că vrea să plece singur ? zice că-i e urât fără mine; și... uite, mă ia așa, pe toate coclaurile, fără să vreau.
- Și eu cred, cuconiță dragă, că - dacă lucrul stă așa - apoi doctorul are deplină dreptate.
- Deplină dreptate ?... Și de ce, mă rog ?... zise ea cu un glas subțire și prefăcut de ascendentă mirare interogativă.
- Pentru cuvântul foarte simplu că s-ar simți nemulțumit fără tovărășia dumneavoastră de fiece minut; sunt și lucruri pe care mata nu le înțelegi sau nu știi cel puțin să le apreciezi îndestul.
- Lucrurile, scumpul meu domn, se înțeleg și se apreciază după valoarea și după plăcerea ce-ți pricinuiesc, zise ea, scuturând cu capătul ascuțit al umbrelei ceva imaginar de pe vârful fin și lustruit al unuia din pantofii săi mici ca de copil.
- Tocmai, tocmai ! și ar fi prilej, prin urmare, ca mata să te simți foarte măgulită, dacă nu și chiar foarte fericită.
- Merci bien !... J'en ai assez de ces choses-là. (8)
- Si tôt ?... (9)
Și ca și cum ar fi lunecat înadins pe lângă punctul meu de întrebare, se plecă în mod foarte firesc, și, cu o măiastră ușurință, rupse un mare și frumos fir de romaniță albă ce tocmai se întâmplase răzleț în calea ei.
- Sunt așa de frumoase florile de munte, zise ea scoțând un bold - ea știe de unde - și prinzându-și floarea pe sân cu degete subțiri, ușoare și îndemânatice.
O privii zâmbind, fără să-i răspund.
- Nu-i așa ? întrebă ea cu glas mlădios și stăruitor.
- Frumusețea, cuconiță dragă, e lucru cu totul relativ... și dacă florile, cochete și gingașe cum sunt ele, și-ar înțelege adevărata lor menire, ar trebui să-și aleagă drept patrie un alt loc, iar nu pământul rece și umbra posomorâtă și umedă a pădurilor.
- Cred că ele fac aceasta pentru ca să trăiască mai mult.
- Prețuiește mai mult o clipă de strălucire decât o eternitate de întuneric... Dar bietele flori nu știu aceasta...
- Da Alexandre ?... Alexandre ?... zise ea uitându-se în toate părțile cu un fel de spaimă prefăcută, oare ce s-a făcut ? N-ai băgat de seamă încotro să fi apucat ?

* * *

________
(1) frumoasele zile de la Aranjuez = Aranjuez, oraș în Spania. Formula parafrazează o replică din drama Don Carlos de Schiller și exprimă nostalgia după vremuri trecute, fericite.
(2) ospăț vitelian = ospăț îmbelșugat
(3) hetairă = curtezană din Grecia antică
(4) târsână = împletitură din păr negru de cal sau de capră, din care se fac băieri, frânghii, nojițe pentru opinci etc.
(5) șușăniță = fâșie îngustă și lungă, șuviță
(6) vicleanul fecior al lui Laerte = Ulise / Odiseu
(7) Bijou, mon pauvre petit, viens ici = Biju, micuțul meu, vino aici (lb.franceză)
(8Merci bien !... J'en ai assez de ces choses-là. = Foarte mulțumesc !... Sunt sătulă de toate astea. (lb.franceză)
(9) Si tôt ?... = Așa de curând ? (lb.franceză)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !