de Calistrat Hogaș
- Dar, în sfârșit, zisei eu schimbând vorba, ce e cu leneșul d-tale de Ștefan de nu se mai arată ? Nu cumva doarme ș-acum ?
- De unde ? Ștefan e dus de ieri la Galați cu de-ale moșiei.
- A !... vasăzică, mititica mea cuconiță Floricico, o s-avem cinstea și plăcerea de a prânzi între patru ochi ?
- Ba, cu voia matale, domnule Bădie, o s-avem cinstea și plăcerea de a prânzi între douăzeci și patru; toate surorile și verele mele au năvălit săptămâna asta peste mine, de pretutindeni.
- Ce păcat că n-a năvălit săptămâna asta peste d-ta și învățatul d-tale de la București !... Am fi avut atunci cinstea și plăcerea de a prânzi între douăzeci și cinci de ochi !... Am auzit că învățatul d-tale, uitându-se prea de-aproape la un rac mare și viu - știi că e scurt de vedere - racul l-a apucat cu foarfeca piciorului de lumina ochiului și l-a chiorât...
- De mă mai necăjești așa, Bădie, să știi că mă mânii foc.
- O ! cât îmi place să mă cerți,
Cu-adâncii-ți ochi și mari !
De-ai ști tu-n urmă, când mă ierți,
Cât de frumoasă-mi pari !...
Mă lovi ușor cu palma peste gură și, sculându-se repede de pe scaun, se duse de apăsă cu arătătoru-i elastic pe butonul de lângă ușă al unei sonerii.
Dureroasa fericire ținuse o clipă !...
În depărtare, răspunse apăsării un lung țârâit metalic, care luă în urechea mea înfățișarea puternică a zgomotului de prăbușire înaltă și năprasnică a unei vechi clădiri... Ceva se prăbuși parcă în inima mea și, în o clipă, mi se păru că am trăit o viață întreagă... Sângele mi se scurse din față și numai ochii mei umezi de lacrimi și pironiți în podele mai rămaseră vii pe chipul meu de mort...
- Iar... zise ea uitându-mi-se în față și scuturându-mă ușor de umăr , iar ?
- Nu... mă bate soarele-n ochi...
- Spui minciuni, bădie... unde vezi soare ? ce-ți este ?
- Drept să-ți spun, mă... doare... capul...
Nu zise nimic. Se lăsă mai mult să cadă decât să se așeze pe scaun, cu mâinile încrucișate pe genunchi și cu capul plecat. Cine știe ?... Poate că și ea trăi în o singură clipă o întreagă viață !...
- Ah !... izbucni ea deodată, ridicând și încleștându-și în văzduh, ca spre rugăciune, mâinile ei. Ah ! Bădie, tare sunt nefericită... Doamne ! Doamne !...
Și nodul lacrimilor îi tăie glasul. Cu ochii umezi și pierduți în deșert, cu mâinile împreunate și rugător îndreptate spre o putere nevăzută, avu o clipă de încremenire.
Chipul durerii deznădăjduite, chemând asupra-i îndurarea cerului, n-ar trebui să fie altfel săpat în marmură...
- Nu fi copilă ! zisei eu sculându-mă repede de pe canapea și netezindu-i ușor amândoi obrajii. Nu fi copilă !... Nu se pot înfrânge hotărârile soartei; pe căi deosebite suntem meniți a ne duce fiecare crucea până pe vârful Golgotei... Nu fi copilă !...
Mă privi rătăcit cu ochii plini de lacrimi.
- Nu fi copilă, pentru Dumnezeu !... Liniștește-te !... Și, apucându-i capul între mâini, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru și bogat.
Își desfăcu mâinile și molatic le lăsă să cadă pe amândoi umerii mei...
- Bădie, tare-mi ești drag !...
Și cu o ușoară strângere nervoasă, mă trase puțin spre dânsa.
- Așa-i că și eu ți-s dragă ?... zise ea privindu-mă adânc în ochi.
Îi apucai amândouă mâinile ei mici în mâinile mele tremurătoare.
”Dragă, Floricico, dragă de la sămânța de harbuz lipită acum douăzeci de ani pe vârful nasului tău de copil și până la alunica neagră ce doarme dusă și fericită pe brațul tău de femeie, în umbra trandafirie a culcușului său de fulgi auriți !...”
...Și niciodată n-am întinat pe această femeie în noroiul murdar al simțurilor, și n-am târât niciodată în vârtejul de dragoste pângărită a sângelui ce clocotește în vine stricate și păcătoase pe acest înger nefericit, icoană desăvârșită a dumnezeieștii frumuseți...
Totuși...
- Destul !... zisei eu cu glas înecat și răgușit, desfăcând și aruncând, repede și brutal, mâinile ei din mâinile mele. Destul, Floricico !...
Iute ca o zvârlugă, mă împresură pe după gât cu brațele ei și... mă sărută sau mă mușcă de obraz sau de ureche...
Și trupul meu cuprins de fiori nu se mlădie sub greutatea amețitoare a trupului ei...
...În ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici... mică cât o lingură... iute ca o picătură de argint viu... oare timpul și uitarea nu așternuse încă, peste icoana vie a unei vieți de altădată, lințoliul lor nestrăbătut ?...
Femeia pe care o speriasem intră cu apă și dulceți.
- Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii, și vezi, dacă duducile-s îmbrăcate, poftește-le-ncoace; spune-le c-avem musafiri de la Piatra.
Femeia ieși.
- Apropo ! zise ea, venindu-mi în față și punându-și o mână pe umărul meu, nu ți-am spus că Magda...
- Ei, ce e cu Magda ?
- Ghici !...
- Și-a scrântit, fără îndoială, vreun picior, dându-se de-a tumba pe vreo căpiță de fân...
- Nu.
- Atunci se vede că, din nebunatică, drăgălașă și mincinoasă cum era, s-a făcut înțeleaptă ca un vițel de trei ani ?
- Nu, ghici !...
- Apoi atunci, Floricico, rogu-te să te faci lingurăriță, căci țigancă ești; pune-ți în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să am de unde lua unul, spre a-ți ghici.
- Ei, nu, zise ea nerăbdătoare și vârându-se în sufletul meu.
Drept răspuns o sărutai ușor pe frunte.
- Ei, nu, ghici... și se auzi pe dușumea bătaia ușoară și poruncitoare a piciorului său mic...
- Nu cumva, zisei eu zâmbind cu înțeles și răsucindu-mi vârful musteții, nu cumva frumoasa noastră Maria de Magdala - așa îi ziceam eu Magdei - și-a vândut vila sa din Ierusalim și cu prețul aurului de pe ea a cumpărat miresme scumpe, spre a le vărsa pe picioarele vreunui Isus de contrabandă și a i le șterge, în urmă, cu părul ei negru și bogat ?
- Tocmai !... Tocmai !... Magda se mărită, e aici și...
