de Calistrat Hogaș
Deschisei ochii, dar nu mai văzui nimic din ceea ce fusese... Atâta doar, că mă aflam într-o casă de țară, într-o odaie mare și curat îmbrăcată, răsturnat pe o canapea, cu țigara-n gură și cu privirea pierdută-n podele ca în adâncul cerului...
Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia !...
Pe unde intrase, nu-mi putui da seama... poate că pe aceleași scări ale văzduhului, peste același râu larg și vijelios al timpului, peste care și închipuirea mea, făurind spre trecere o punte de lumină, legase între ele cele două capete depărtate ale vieții mele... Poate că intrase chiar, cu pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii... Se poate; când pleoapele mi se ridicară de peste ochi și recăpătai simțul realității, stăpâna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase ușoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriți, stătea în picioare dinaintea mea și mă privea nemișcată. De sub horbota neagră și subțire a mânecii stângi, dimprejurul alb al brațului ei, mijeau cu scânteieri palide-roșii boabele mari ale unei brățări de mărgean; iar din noaptea negrei rochii, cu răsfrângeri mișcătoare și molatice de lumină mută, răsărea gâtul ei de alabastru viu și capul ei sculptural de Venere antică. Pare c-o văd ș-acum... Câte vieți, câte inimi, câte suflete n-ar fi putut găsi mormântul lor de veci în taina adâncimii fermecate a ochilor ei negri !...
O privii drept în față... Pe nas nu mai avea lipită nici o sămânță de harbuz neagră și lată.
Pe fruntea mea, nici o urmă de nevinovată sărutare !... Îmi întinse amândouă mâinile ei albe și mici; eu i le sărutai pe amândouă, fără să-i dau măcar bună dimineața și fără să mă urnesc de cum stăteam răsturnat pe canapea.
- Foarte frumos, domnule Bădie, zise ea în sfârșit, desfăcându-și ușor mâinile din strânsoarea mea și așezându-se pe un scaun aproape de mine; foarte frumos ! Vasăzică d-ta vii la mine să dormi, nu să mă vezi ?
- Mă iartă, cuconiță Floricico, zisei eu foarte serios; mai întâi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna; al doilea, nici n-am nevoie să te văd, fie acasă la d-ta, fie oriunde, deoarece, când mă aflu singur, prea ai meșteșugul de a mi te vârî nepoftită în suflet, prin fundul pălăriei, și a-mi stârni fel de fel de vedenii cu farmazoniile d-tale. De când crezi d-ta că umblu eu după o vrăjitoare care să-mi descânte de-a scăpării ? Ia, te poftesc, caută în creții de la spate ai rochiei d-tale celei cafenii, cu care erai îmbrăcată la Dumbravă acum o lună, și ai să vezi că le lipsește o bucățică tăiată cu cuțitașul; ce vrei ? mi-a spus o vrăjitoare să-i duc ceva de pe d-ta, și am să-i duc.
- Nu glumești ? Mi-ai tăiat rochia mea cea cafenie ? zise ea cu glas de spaimă glumeață; și punându-și mâna la gură cu o nespusă drăgălășie, dată numai femeilor, mă privi o clipă, cu zâmbetul pe față, drept în luminile ochilor...
- Ar trebui să fiu o mare secătură ca să m-apuc de glumit cu o fermecătoare ca de-alde dumneata; cel mult dacă umblu să-mi răscumpăr sufletul din o robie mai grea decât a turcilor și a tătarilor !...
- Rochia mea cea cafenie, pe care mi-a cumpărat-o Ștefan de la București ?!
- Ei, da !... Rochia... dumneatale... cea cafenie... pe care... etc. etc. ... și ce poftești ?
- Uf !... Bădie, tare-mi ești urât... fugi de-aici !... zise ea acoperindu-mi și împingându-mi ușor fața cu toate cele zece degete moi, calde și răsfirate ale amânduror mâinilor sale mici; ești un sălbatic și un original cum n-am mai văzut !...
- Nu cumva, mititica mea, cuconiță Floricico, vei fi crezând d-ta că tare-mi ești dragă ? Te înșeli !... Sălbatic și original !... Of !... ce mare descoperire ai mai făcut !... Oricum însă, zisei eu, răzgândindu-mă, tot e mai mare decât a doua cămașă de la raci și nu știu a mai câta prostire de la scoici descoperite de mustăciosul, bâlbâitul, gușatul și... favoritul d-tale învățat de la București.
- Bădie, iar începi cu...
- Prostiile... Se poate; decât să faci bine să nu mă mai pui în față cu favoritul d-tale învățat; ce vrei ? Nu pot suferi mutrele roșii și bâlbâite !...
- Și vasăzică d-ta, domnule Bădie, nu mă mai iubești deloc ? zise ea cu un ton pe care se silea să-l facă amenințător.
- Deloc.
- Și nu mai poți suferi mutra mea ?
- Nu.
- Și n-ai să vii să mă mai vezi niciodată ?
- Niciodată.
- Și-ți sunt urâtă tare ?
- Tare urâtă !...
Iute ca fulgerul, își puse și își îndesă pe gura mea dosul moale și cald al amânduror mâinilor sale albe și mici...
- Sărută, să te iert !...
Chemai în ajutor tot stoicismul sângelui meu și, cu zâmbetul în ochi, rămăsei nesimțitor.
- Bine, am să te pârăsc lui Ștefan că nu mă mai iubești, zise ea cu fața înflăcărată de o drăgălașă mânie și cu ochii aprinși de ura unei iubiri înădușite...
- Ei și ?... Nu cumva Ștefan al d-tale o să mă facă să-mi fii dragă cu de-a sila, odată ce-mi ești urâtă foc ?...
Zâmbind și neclintită, mă privi o clipă drept în ochi.
- Știi ce una, Bădie ?
- Ce, cuconiță Floricico ?
- Hai să ne împăcăm.
- Hai... da ce-mi dai ?
- Ce să-ți dau ?...
- Unghiuța matale de la degetul cel mic.
Cu o mișcare mlădioasă și ageră, vrednică de cea mai ageră și mlădioasă pisicuță, își lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mâna dreaptă... Ce să săruți din unghie mică, chiar caldă și trandafirie de-ar fi fost !... Totuși răsună în văzduh zgomotul puternic al unei pătimașe sărutări !...
Ștefan, bărbatul Floricicăi, era cel mai bun prieten al meu din copilărie.
Ea... mai presus decât Ileana Cosânzeana, din cosiță floarea-i cântă, sau decât Trestiana, fiica dumnezeiește greșită a vreunui Statu-Palmă-Barbă-Cot...
