29.06.2015

FLORICICA (2)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la  Floricica (1)

Din albastrul șters al cerului adânc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nicio suflare de vânt nu mișca aerul învăpăiat; în fânețe niciun fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastâmpărat se liniștise și, de pe verdele gingaș al foilor lui încremenite, lumina soarelui se răsfrângea în văzduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene. Întreaga fire răsufla greu... Cel mult dacă cosașul răgușit, locuitor nevăzut al miriștii uscate, și greierul de câmp, negru și sprinten stăpânitor al umbrei din împărăția îmbălsămată a florilor, mai țârâiau a arșiță !...

După alte două ceasuri de gebea sau, mai bine zis, de înot al Pisicuței mele prin marea de flăcări ce se revărsa peste pământ în miezul arzător al zilelor de vară, cârnii la dreapta și intrai, de-a dreptul și triumfal, prin porțile larg deschise, în ograda caselor de țară, unde locuia un vechi prieten al meu. Stăpâna de casă, în haină albă de dimineață și cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă și cu țurțuri mici de mărgele roșii pe margine, trebăluia nu știu ce prin cerdacul larg din față. Când văzu de departe pe cineva intrând călare, făcu repede unghi drept din brațu-i alb, rotund și gol până la cot, puse iute despre soare, cu palma-i diafană, o mică perdea trandafirie privirii, se rezemă cu celălalt braț săpat în marmură vie de balustrada cafenie a cerdacului, se mlădie puțin înainte, rămase neclintită și se uită țintă... O mai frumoasă și mai desăvârșită cariatidă (1) nu se putea închipui... și, în o clipă, dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise... Cu atât mai rău sau... cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plinul miez al zilelor de iulie; și încă și mai bine pentru acel căruia privirea nu i s-a întunecat aievea sub închipuirea că o rază - și cea mai luminoasă - s-a rupt din soare și s-a mistuit, ca înghițită... fie chiar din privazul întunecos al unei uși întredeschise !...
Pisicuța se opri la scară și, înainte de a descăleca, o femeie trimisă întru întâmpinarea mea mă pofti în casă, din partea "duducăi". Eu, care, când îmi vine la socoteală, iau vorbele după slova lor, făcui chip Pisicuței cu frâul la dreapta, ca și cum aș fi avut de gând să urc scara călare și să intru în casă cu Pisicuță cu tot. Pisicuța, care nu șovăia între glumă și între frâu, își puse una din copite pe întâia treaptă.
- Îu ! făcu femeia, țipând speriată; și repede fugi în casă. Auzii din lăuntru un hohot de râs femeiesc din toată inima, ce nu putea fi decât al stăpânei de casă, care demult îmi cunoștea apucăturile.
Descălecai și dădui pe Pisicuța, spre îngrijire, unui argat de ogradă, iar eu suii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului și intrai în casă. Femeia pe care o speriasem mă scutură de colb cu o perie, privind în pământ și de-abia stăpânindu-și râsul, cu palma la gură; mi se dădu apă, mă spălai, mă ștersei, mă slujii de degete în loc de pieptene și trecui în altă odaie mare și curat îmbrăcată, unde, până ce să vină cineva, mă răsturnai pe o canapea și aprinsei o țigară, cu privirea pierdută în podele ca în adâncul cerului.
Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia ! Altfel nu mi-aș putea da seama pentru ce, fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi și, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea... iar închipuirea mea se strămută, într-o clipă, în alte lumi, în alte timpuri. Strânsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine... Un mare oraș, așezat între dealuri verzi, se întindea înaintea mea și, pe străzile-i albe, largi și pline de soare, lume multă foia în toate părțile. Eu, cel de altădată, istovit de nevoi, cu ochii stinși, cu obrazul îngropat, cu musteața bătrână înainte de vreme, cu pantalonii scurți până la glezne, de se vedea guma sărăcăcioasei mele încălțăminte, cu haina roasă la un cot și cârpită la celălalt, pe cap cu o pălărie în stil "acordeon", scoboram la vale pe o stradă lungă, largă și dreaptă, cu capul plecat și plin de gânduri, la o subțioară cu un teanc de cărți ponosite, iar sub cealaltă cu... un mare și rotund harbuz turcesc... Intrai în ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici și un stol de fete între opt și zece ani, în fuga mare, se repeziră înaintea mea; una, mică cât o lingură și iute ca o picătură de argint viu, le întrecu pe toate, îmi sări în gât, mă sărută sau mă mușcă de obraz sau de ureche, sări repede jos înapoi, luă harbuzul mai greu decât ea, îl trânti de pământ de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul, înmormântându-și în el, până la sprâncene, fața-i mică de copil. Din când în când, arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri și plini de o nevinovată bucurie; zeama roșie îi picura de pe barbă pe pestelcă (2) și de pe pestelcă pe pământ... Când ridică capul spre a-și mai lua suflet și a vedea în ce parte mai are de lucru, era mânjită până la urechi și o sămânță de harbuz neagră și lată îi rămăsese lipită pe vârful nasului.
O singură dată în viața mea am simțit părerea de rău că nu sunt pictor...
Apoi iute ca o zvârlugă se repezi și îmi sări drept în brațe; cu o mână îmi prinse o musteață, iar cu cealaltă mă luă pe după gât, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii.
- Mănâncă, bădie, și mata; să vezi ce bunu-i !... zise ea. Și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez.
- A ! tare-i bun ! zisei, mușcând. Se cunoaște, Floricico, că pe-aici a mers botișorul tău de trandafir și dințișorii tăi de șoricuț.
Și c-o îndemânare de cow-boy (3), zvârli coaja roasă până la verde în ceafa unei fete; mă lăsă de musteață, mă împresură cu amândouă mâinile pe după gât, își vârî capu-i mic sub marginile pălăriei mele și mă sărută cu zgomot pe frunte.
- Bădie, tare-mi ești drag ! zise ea lăsându-se puțin pe spate, rezemată de amândouă brațele mele și privindu-mă drept în ochi cu un fel de extaz nepotrivit cu cei opt ani ai ei. Așa-i că și eu ți-s dragă ?
- Dragă, Floricico, dragă, zisei eu, strângând-o în brațe; dragă ca o floare mititică și nebunatică ce ești, fiindcă, pe lumea asta, numai tu, draga Bădiei, te mai gândești la mine.
Un zâmbet amar îmi trecu pe buze, mi se umeziră ochii și glasul mi se înnodă în gât.
- Iar plângi, Bădie ?
- Nu, Floricico, mă bate soarele-n ochi...
- Spui minciuni, Bădie; soarele te bate-n spate; te doare ceva ?
- Să-ți spun drept, Floricico, mă doare capul. 
Cu amândouă mâinile ei mici și ude încă, mă netezi pe frunte moale și drăgălaș și... șterse ea singură și... pentru totdeauna, locul unde mă sărutase cu atâta nevinovăție.

* * *

________
(1) cariatidă = Statuie reprezentând o femeie care susține, ca o coloană, cornișa unui acoperiș, o intrare etc.
(2) pestelcă = Obiect de îmbrăcăminte purtat dinainte peste haine (pentru a le proteja în timpul lucrului sau ca podoabă); șorț.
(3) cow-boy = paznic la vite, în America de Nord

Dă clic aici pentru Floricica (3) !