de Calistrat Hogaș
- Bravo, Rusule ! zisei eu, îmbrăţişând cu privirea tot cuprinsul lui domestic; ştii că-mi plac palaturile tale ?
- Hm... făcu el răsucindu-şi eterna-i musteaţă stufoasă şi galbenă; ia poftiţi ş-îţi sta o ţâră; şi ne arătă prispa jerpelită a cocioabei lui.
- Mult n-om sta, Rusule, zisei aşezându-mă pe prispă, că ne grăbim; ia, cât om face o ţigară; tu fumezi ? Şi-i întinsei tabachera.
- Mulţumesc d-tale. Eu nu beu tiutiun.
Şi se puse şi el pe prispă între mine şi tovarăşul meu,
- Mă !... izbucni el deodată, întorcându-se răstit la tovarăşul meu, care se mulţumi, de astă dată, să tresară şi să scape, cât pe ce, dintre degete, ţigara pe care se pregătea s-o aprindă.
- Bine, Rusule, zisei eu, apucându-l cam pe după gât, da dacă mi-i speria storăşul şi l-a apuca frigurile, cu cine mă duc eu pân'la Şar ? ia lasă-l şi spune-mi, stai tu singur în palaturile aistea ?
- D-apoi ? şi, după un moment de gândire, uitându-se ţintă la mine: Mă rog, zise el, d-ta eşti chiar inginerul cu şuşaua ?
- D-apoi doar ţi-am spus o dată, Rusule; ce ? vrei să ţi-o spun de două ori ?
- Apoi, dacă-i aşa, cum îi veni cu linia pe-aici, să pui să taie colţu ist de deal, că se năruie peste mine, zise el, arătându-mi cu degetul spre drum şi drept în faţa cocioabei lui.
În unghiul repede, ce făcea drumul de la apus spre miazănoapte, intra, în adevăr, înalt şi ameninţător, piciorul unui deal cu povârnişul sfărâmat, semn că dealul se lăsa încet la vale pe pătura lunecoasă de lut, ce-i slujea de temelie.
- Bucuros, Rusule, zisei, uitându-mă la piciorul cel de deal şi dându-mi aerul că mă gândesc asupra lucrului; după aceea scosei carnetul şi trasei cu creionul câteva linii fără înţeles. Bine, Rusule, continuai eu, cu aerul celui mai desăvârşit inginer; bine, îţi făgăduiesc c-o să caut să nu se năruie dealul peste tine; dar ia să plecăm, că ne apucă noaptea; când m-oi întoarce, o să trec iar pe-aici, Rusule; am prins dragoste de tine, şi pace.
Rusu îşi răsuci de astă dată amândouă mustăţile sale cele galbene şi stufoase şi se păru că rămâne un moment cu ochii în pământ şi gânditor; apoi, repede:
- Să mai aşteptaţi numai o ţâră, zise el, sculându-se, îndreptându-se spre uşa cocioabei şi intrând înlăuntru.
- Mă storăş... zisei eu cu glas înăduşit şi simulând un ghiont către tovarăşul meu; mă storăş... 'mi-ţi tămâia şi parastasu...
Tovarăşul meu se mulţumi să-mi întoarcă o pereche de ochi, sub fulgerele cărora s-ar fi topit piscurile de granit ale Horebului, şi era pe punctul de a formula un răspuns, sub trăsnetul căruia s-ar fi zguduit din temelie turnul Faselus; dar nu avu timp; Rusu apăru în cadrul strâmt al uşii cu amândouă mâinile strălucind de un fel de unsoare şi aducând ceva rotund şi învelit între două frunze de brustur.
- Ia na de colea, mă storăş, zise el punând, fără multă ceremonie, boţul în mâinile tovarăşului meu, că doar nu-ţi pleca cu mâna goală de la palaturile Rusului, continuă el, aşezându-se iar între mine şi tovarăşul meu.
"Cu mâna goală ?... cugetai eu; nu cumva Rusu dracului ne ia drept cerşetori ?"
- Şi cu ce ne dăruieşti tu, Rusule ? ce-ai pus tu în frunzele cele de brustur ?
— Ce să pun ? ia o ţî' de unt de la oiţele mele; he, hei ! parcă ce ? crezi d-ta că Rusu-i aşa numai cu degetu ?
Şi la un moment dat, ne trezirăm, şi eu, şi tovarăşul meu cu labele unse ale Rusului căzând greu şi în toată lăţimea celor cinci degete răsfirate ale lor, pe spatele noastre, ca semn al unei familiarităţi, la care Rusu binevoise a se scoborî până la noi de la înălţimea darului princiar înfăţişat prin boţul de unt de oaie... Şi pecetea de unsoare a Rusului, tipărită pe spatele noastre, rămase neştearsă; iar surtucele noastre, păstrând-o ca amintire, trăiră şi muriră cu ea.
Apoi, trăgându-mă spre el cu acea căldură de dragoste spontanee, ce se naşte la unii oameni sub imperiul băuturii:
- Mă... ingineriu... zise el, vârându-şi faţa lui mustăcioasă până sub nasul meu; mă ingineriu... 'mi-ţi tămâia şi parastasu... şi scrâşnind din dinţi îşi înfipse ochii lui albaştri uşor injectaţi până-n fundul ochilor mei.
- Bine, Rusule, zisei eu cu răceala proprie mie în împrejurări grele, ia să lăsăm tămâia şi parastasele pe seama popii; deocamdată, şi fiindcă mă grăbesc, adăugai sculându-mă în picioare, spune-mi lămurit pe unde vrei tu să tai linia drumului ? Să tai dealul sau mai bine să fac un zid ţapăn de piatră, care să oprească năruirea dealului ?
- Ba să tai dealul.
— Bine; şi scoţând carnetul mă făcui că însemn cu îngrijire dorinţele Rusului.
Tovarăşul meu, folosindu-se de încurcătura mea cu Rusu, o ştersese; sărise pârlazul şi încălecase. Când Rusu băgă de seamă că tovarăşul meu se şi suise pe cal, un fel de furie îl apucă; mă lăsă pe mine, se repezi şi sări pârlazul. Tovarăşul meu însă dete călcâie iepei şi o rupse de fugă.
