ION RUSU (6)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”

Urmare la Ion Rusu (5)

- Mă storăş... Mă storăş... crucea şi icoana... şi se luă după el ca să-l prindă.

- Rupe-o de fugă peste deal, Axinio, zisei femeii, încălecând şi eu repede.

Axinia zbură. Arsei calul peste şale cu varga şi el înţelese că, de astă dată, trebuia să-mi pună la îndemână toată iuţeala picioarelor sale; plecai în goană.
Rusu, care-şi luase nădejdea de la tovarăşul meu, auzind în urmă-i tropotul calului meu, se întoarse şi se aşeză în drum aşa, ca să-mi poată apuca, din fugă, calul de dârlogi; când crezui însă potrivit, cârnii puţin calul la stânga şi trecui ca vântul; iar Rusu, în loc să apuce de dârlogi, îmi apucă urma.

- 'Mi-ţi tămâia şi parastasu, îl auzii strigând în urma mea; şi-mi închipui că trebuie să se fi luat în goană după mine toate crucile şi toate icoanele; eram însă prea departe ca să mă ajungă.

Şi când mă gândeam că o singură nesocotinţă a tovarăşului meu dăduse lucrului o întorsătură aşa de caraghioasă !...

- Bine, râsul moliilor, îi zisei ajungându-l din urmă, dracu te punea să pleci fără ştirea Rusului ? Mi-ai zădărnicit toată iscusinţa mea diplomatică.

- Eram grăbit, răspunse el cu seriozitatea cea mai desăvârşită, căci am de dus de la suprefectura de Broşteni nişte porunci la primăria din Şar.

- Bine, mă storăş, da de m-apuca Rusu la bătaie ?

— Aş fi sacrificat pe altarul umanităţii 25 de parale şi aş fi pus pe Axinia să te frece cu rachiu şi cu sare; şi, mai la urmă, o bătaie n-ar fi fost tocmai lucru de mirare, de vreme ce orice luptă de fineţe diplomatică se sfârşeşte de regulă cu păruială, când, mai ales, e şi Rusu la mijloc.

- Şi untul ?

— I l-am lăsat pe prispă ca să-l trimită majestăţii sale împăratului tuturor ruşilor, spre a-şi unge ciubotele cu el.

- Bine, şi acum, pentru toate aceste isprăvi, care vor forma una din paginile strălucite ale cavalerismului modern şi, în lipsa vreunei Dulcinee de pripas, îţi permit să săruţi în bot pe năzdrăvana ta Rosinantă, care a ştiut cu atâta pricepere să scape din primejdie pe Don Quijotul său.

Un şuierat puternic şi ascuţit sfâşie aerul în urma noastră. Când întoarserăm capul, văzurăm pe Axinia scoborând iute şi sărind ca o ţarcă peste bolovănişul dealului sfărâmat, răsărind acum întreagă din îndoiturile lui adânci, acum numai tulpanul ei untdelemniu zărindu-i-se pe deasupra; ai fi zis că se luptă cu înecul împotriva unor valuri care se trudeau s-o înghită.

- Ş-ai scăpat cu gâtul nesucit, şopârla naibii ? îi zisei eu când fu aproape de noi.

- D-apoi, zise ea gâfâind, parcă mă tem eu de Rusu ?... şi roşie ca un rac fiert, - ufff... făcu ea, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă cu horbotă lată pe margini.

- D-apoi de cine dracu te temi tu, fa ? Când tu eşti în stare să te mistui din ochi ca argintul viu, parc-ai avea chitia lui Aghiuţă pe cap ? Doar numai Ochilă şi Lungilă din poveste să-ţi poată veni de hac, cât de iute scaperi tu din picioare !

- O ! Pârli-l-ar para focului, mustăciosu dracului; nu v-am spus eu ?

- De spus ne-ai spus tu; dar tot mi se pare că musteţile Rusului te cam gâdilă pe la inimă...

— Da, ducă-se pocnitului cu musteţile lui cu tot, şi să gâdile cu ele pe cine-o mai gâdilit. Las'să se mai lege el de mine, că de nu-l fac alb !... şi roşie ca racul fiert şi ştergându-şi întruna sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă, ţesea iute din picioare, mergând alăturea cu noi.

- Da ştiţi 'nevoastră că n-ajungem în ia-seară la Şar ? zise ea într-un târziu.

- Ei bine, ne-om opri undeva; mai este vrun sat până-n Şar ?

- Mai trecem prin Păltiniş şi prin Panaci. 

Soarele scăpăta spre apus şi umbrele lungi ale munţilor din stânga noastră înaintau încet pe vale înspre munţii dimpotrivă, trăgând pe pământ o nesfârşită şi capricioasă linie de umbră frântă, tivită cu lumină. Peste înălţimile aeriene din dreapta noastră, frământate de văi adânci ca peste o mare cu valuri încremenite, se întindea feeric şi fără sfârşit o reţea imensă şi fin ţesută din flacările roşietice ale apusului. Un vânt uşor legăna molatic coamele despletite şi plângătoare ale mesteacănilor blonzi cu trunchiuri de argint. În iarba înaltă şi de un verde gingaş, aceeaşi suflare săpa unde fugătoare şi înflorite; pe nota domoală şi adâncă a unei orgi colosale, se ridica de pretutindeni, în văzduhuri, şi se pierdea în depărtările albastre un murmur tainic şi neînţeles. Pe calea-i lungă şi fără sfârşit, Neagra luneca pe lângă noi cu undele-i grăbite şi etern murmurătoare... Şi cel mult dacă o rază rătăcită din apusul înflăcărat mai arunca un strop de lumină peste luciul ei cuprins de umbră... Mergeam tăcuţi, iar umbrele noastre, însoţindu-ne pe dreapta, îngânau, cu paşi de uriaş, cadenţa leneşă a mersului nostru. Şi cine ştie dacă înseşi sufletele noastre nu se molipsiseră de o simţire mai cucernică... Cel puţin Axinia îşi strânsese basmaua în geantă, mişcările ei iuţi se domoliseră, privirile ei neastâmpărate lunecau larg pe împrejurimi şi, amândouă mâinile ei mici încleştate pe baiera de dinainte a gentei, cu pasul ei mărunt şi fin, se conforma, în mod inconştient, după mersul meditativ al cailor noştri...

- Cale bună, bade Gheorghe, o auzirăm noi strigând deodată către un român, care tocmai trecea pe lângă noi mânând boii din carul deşert.

- Mulţumim d-tale, jupâneasă Axinie; da-ncotro ?

- Ia, până-n Şar cu 'mnealor. Da lelea Catrina a hi acasă ?

- Apoi acasă, că n-am mai luat-o.

- Da-ncotro, bade Gheorghe ?

- Ia până-n iarmaroc să prefac işti bouleni.

- Da ori ne-a primi lelea Catrina să mânem la 'mneaei în ia-seară ?

- D-apoi v-a primi, că doar suntem oameni...

- Foarte mulţumim, bade Gheorghe, zisei eu; când ne-om întoarce, o să dăm iar pe la d-ta, cred că te-om găsi acasă.

- Poftiţi când îţi vrea, şi noroc bun, zise el îndemnând boii şi plecând.

- Foarte mulţumim şi drum bun, răspunsei, despărţindu-ne.

Sfârșitul povestirii ”Ion Rusu”

Găsești povestirea pe scurt a povestirii ”Ion Rusu” pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare

Urmează Un popas