de Calistrat Hogaș
Axinia se sculă şi, cu băgare de seamă, se apropie de noi pe la spate.
- Ia du-te şi spune crâşmarului să vie cu socoteala, îi zisei întorcându-mă la ea.
Axinia făcu un ocol larg şi chibzuit pe la stânga Rusului, de la care nu-şi luă ochii, până ce nu se simţi în afară de sfera primejdiei şi, apropiindu-se de uşa crâşmei, strigă pe crâşmar, fără a intra înlăuntru. Acesta veni numaidecât, plătirăm şi ne scularăm să plecăm.
- D-apoi că doar n-îţi pleca 'neavoastră fără să vă opriţi pe la palaturile Rusului, zise acesta înfigându-şi provocator amândouă mâinile în brâul său verde şi lat.
"Rândul nostru", cugetai eu...
- Nici nu rămâne vorbă, Rusule, să trecem noi prin gura Dârmocsului şi să nu vedem palaturile Rusului, se poate ? Numai să mergem mai repede că ne-apucă noaptea şi trebuie să fim în iastă-seară la Şar.
- Da ce-aşa mare grabă, mă rog? Doar Şaru n-o să fugă peste graniţă; tot acolo o să-l găsiţi şi mâine dimineaţă.
- Aşa-i, Rusule; dar, vezi tu, noi suntem cu trebi de-ale stăpânirii şi nu putem întârzia.
- D-apoi că, de, nu-i hi dumneata ingineriu care croieşte şuşaua ?
- Ba, de nu ţi-ar fi cu supărare, Rusule, chiar eu sunt cel cu şuşaua; uite, şi arătai la tovarăşul meu, dumnealui e storăş (1) la suprefectura de la Broşteni şi are de dus nişte porunci la primăria din Şar. Rusu se uită lung şi bănuitor la tovarăşul meu.
- Mă !... izbucni Rusu deodată, făcând un pas spre tovarăşul meu, care, în faţa acestei explozii de o familiaritate îndoioasă, făcu şi el un pas îndărăt. Mă storăş, 'mi-ţi tămâia şi parastasu...
Şi nelăsându-l să mai adauge a cui anume tămâie şi parastas:
- Ian ascultă, Rusule, zisei eu, am luat pe storăşul aista de la suprefectura din Broşteni, cu chezăşie c-am să-l dau înapoi cu ciolanele nerupte; şi tu, fiindcă n-ai sucit gâtul Axiniei, ai voi să-mi vâri storăşul în spărieţi ? Fii cuminte şi ia, mai bine, hai să vedem palaturile Rusului din gura Dârmocsului.
- Mă storăş...
- Hai, Rusule, hai, zisei apucându-l de mânecă şi trăgându-l mai mult cu sila după mine.
- Da de unde găsişi dihania asta cu musteţile roase de molii ? zise el aruncându-şi încă o dată ochii spre tovarăşul meu şi lăsându-se a fi mai mult târât decât să meargă de bunăvoie.
- Bravo, Rusule ! d-apoi de ce-a mai lăsat D-zeu molii pe pământ ? Ia, ca să mai roadă şi ele câte-oleacă de musteţi, pe unde găsesc. Ş-apoi doar nu-i fi vrând tu să aibă toată lumea musteţi ca tine; a cui e vina, dacă tu te-ai dus cel întâi, când a împărţit D-zeu musteţi oamenilor pe pământ ?
- Hm ! făcu el răsucindu-şi cu mândrie musteaţa-i galbenă şi stufoasă.
Şi cât pe ce s-o păţească tovarăşul meu din pricina musteţilor. Ajunserăm la palaturile Rusului. Nu e vorbă, aceste palaturi nu erau împrejmuite cu ziduri, metereze şi bastioane tocmai medievale; în schimb însă, un gard de răzlogi, veşnic beat, de-abia se ţinea pe picioare şi, cutreierând locuinţa Rusului, şovăia şi se cumpănea cât de cât să cadă; pe alocurea chiar, vacile şi porcii, cu un dram de îndrăzneală, ar fi putut sări neopriţi pe domeniile Rusului; se vede însă că nici cucuta, nici brusturul, nici urzica moartă şi nici hreanul porcesc nu ispiteau fie foamea unora, fie lăcomia altora. Şi, deşi am fi putut tăia de-a dreptul spre locuinţa Rusului, prin una din miile de spărturi făcute de vechime sau putrejune în gardul de răzlogi al despotului de la Dârmocs, avurăm, totuşi, înţelepciunea de a intra pe poarta de onoare; sărirăm, cu alte cuvinte, peste un pârlaz cu două trepte, înţepenite fiecare pe câte doi ţăruşi înfipţi în pământ şi fiecare treaptă străbătând prin gard de o parte şi de alta; şi mi-nchipui că Rusul nostru trebuia să fi numărat printre strămoşii săi vreun Oleg sau Rurik, deoarece izba sau, mai bine zis, cocioaba lui nu se depărta deloc de tipul patriarhal al primelor locuinţe slavice; cel mult, dacă vechimea îi dăduse o brâncă şi, hâind-o într-o parte, îi hâise, în acelaşi timp şi în sens oblic, liniile odată perpendiculare ale uşii şi ale ferestrelor sale; aşa încât acestea, ca o gură şi doi ochi de un alt gen, apucate parcă de spasmuri, se strâmbau la trecători. Şi, dacă Rusu nu avea femeie şi copii, avea cel puţin o familie: un purcel, cu o rămăşiţă de murdărie pe sfârcul râtului, răsări de după casă şi, cu gâtul întins, veni grohăind până sub genunchii noştri. O găină şi un cocoş scurmau, mai deoparte, ca pe propriile lor domenii, gunoiul heteroclit din jurul unei coteneţe sparte, iar, din când în când, câte o rândunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată în capătul înnegrit al grinzilor de brad, ieşite afară de sub vechiul acoperământ de şovar.
- Ia du-te şi spune crâşmarului să vie cu socoteala, îi zisei întorcându-mă la ea.
Axinia făcu un ocol larg şi chibzuit pe la stânga Rusului, de la care nu-şi luă ochii, până ce nu se simţi în afară de sfera primejdiei şi, apropiindu-se de uşa crâşmei, strigă pe crâşmar, fără a intra înlăuntru. Acesta veni numaidecât, plătirăm şi ne scularăm să plecăm.
- D-apoi că doar n-îţi pleca 'neavoastră fără să vă opriţi pe la palaturile Rusului, zise acesta înfigându-şi provocator amândouă mâinile în brâul său verde şi lat.
"Rândul nostru", cugetai eu...
- Nici nu rămâne vorbă, Rusule, să trecem noi prin gura Dârmocsului şi să nu vedem palaturile Rusului, se poate ? Numai să mergem mai repede că ne-apucă noaptea şi trebuie să fim în iastă-seară la Şar.
- Da ce-aşa mare grabă, mă rog? Doar Şaru n-o să fugă peste graniţă; tot acolo o să-l găsiţi şi mâine dimineaţă.
- Aşa-i, Rusule; dar, vezi tu, noi suntem cu trebi de-ale stăpânirii şi nu putem întârzia.
- D-apoi că, de, nu-i hi dumneata ingineriu care croieşte şuşaua ?
- Ba, de nu ţi-ar fi cu supărare, Rusule, chiar eu sunt cel cu şuşaua; uite, şi arătai la tovarăşul meu, dumnealui e storăş (1) la suprefectura de la Broşteni şi are de dus nişte porunci la primăria din Şar. Rusu se uită lung şi bănuitor la tovarăşul meu.
- Mă !... izbucni Rusu deodată, făcând un pas spre tovarăşul meu, care, în faţa acestei explozii de o familiaritate îndoioasă, făcu şi el un pas îndărăt. Mă storăş, 'mi-ţi tămâia şi parastasu...
Şi nelăsându-l să mai adauge a cui anume tămâie şi parastas:
- Ian ascultă, Rusule, zisei eu, am luat pe storăşul aista de la suprefectura din Broşteni, cu chezăşie c-am să-l dau înapoi cu ciolanele nerupte; şi tu, fiindcă n-ai sucit gâtul Axiniei, ai voi să-mi vâri storăşul în spărieţi ? Fii cuminte şi ia, mai bine, hai să vedem palaturile Rusului din gura Dârmocsului.
- Mă storăş...
- Hai, Rusule, hai, zisei apucându-l de mânecă şi trăgându-l mai mult cu sila după mine.
- Da de unde găsişi dihania asta cu musteţile roase de molii ? zise el aruncându-şi încă o dată ochii spre tovarăşul meu şi lăsându-se a fi mai mult târât decât să meargă de bunăvoie.
- Bravo, Rusule ! d-apoi de ce-a mai lăsat D-zeu molii pe pământ ? Ia, ca să mai roadă şi ele câte-oleacă de musteţi, pe unde găsesc. Ş-apoi doar nu-i fi vrând tu să aibă toată lumea musteţi ca tine; a cui e vina, dacă tu te-ai dus cel întâi, când a împărţit D-zeu musteţi oamenilor pe pământ ?
- Hm ! făcu el răsucindu-şi cu mândrie musteaţa-i galbenă şi stufoasă.
Şi cât pe ce s-o păţească tovarăşul meu din pricina musteţilor. Ajunserăm la palaturile Rusului. Nu e vorbă, aceste palaturi nu erau împrejmuite cu ziduri, metereze şi bastioane tocmai medievale; în schimb însă, un gard de răzlogi, veşnic beat, de-abia se ţinea pe picioare şi, cutreierând locuinţa Rusului, şovăia şi se cumpănea cât de cât să cadă; pe alocurea chiar, vacile şi porcii, cu un dram de îndrăzneală, ar fi putut sări neopriţi pe domeniile Rusului; se vede însă că nici cucuta, nici brusturul, nici urzica moartă şi nici hreanul porcesc nu ispiteau fie foamea unora, fie lăcomia altora. Şi, deşi am fi putut tăia de-a dreptul spre locuinţa Rusului, prin una din miile de spărturi făcute de vechime sau putrejune în gardul de răzlogi al despotului de la Dârmocs, avurăm, totuşi, înţelepciunea de a intra pe poarta de onoare; sărirăm, cu alte cuvinte, peste un pârlaz cu două trepte, înţepenite fiecare pe câte doi ţăruşi înfipţi în pământ şi fiecare treaptă străbătând prin gard de o parte şi de alta; şi mi-nchipui că Rusul nostru trebuia să fi numărat printre strămoşii săi vreun Oleg sau Rurik, deoarece izba sau, mai bine zis, cocioaba lui nu se depărta deloc de tipul patriarhal al primelor locuinţe slavice; cel mult, dacă vechimea îi dăduse o brâncă şi, hâind-o într-o parte, îi hâise, în acelaşi timp şi în sens oblic, liniile odată perpendiculare ale uşii şi ale ferestrelor sale; aşa încât acestea, ca o gură şi doi ochi de un alt gen, apucate parcă de spasmuri, se strâmbau la trecători. Şi, dacă Rusu nu avea femeie şi copii, avea cel puţin o familie: un purcel, cu o rămăşiţă de murdărie pe sfârcul râtului, răsări de după casă şi, cu gâtul întins, veni grohăind până sub genunchii noştri. O găină şi un cocoş scurmau, mai deoparte, ca pe propriile lor domenii, gunoiul heteroclit din jurul unei coteneţe sparte, iar, din când în când, câte o rândunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată în capătul înnegrit al grinzilor de brad, ieşite afară de sub vechiul acoperământ de şovar.
* * *
________
(1) storăș = slujbaș (curier, paznic) la subprefectură
