PE ȘEȘTINĂ (1)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”

Urmare la În Valea Sabasei

Pe Șeștină

Pentru a merge din Borca la Şarul Dornei, ţinta călătoriei noastre, am fi putut ţinea sau drumul înainte, pe la Broşteni, şi de aici pe valea Negrei, sau puteam face baza triunghiului, tăind de-a dreptul peste Cerbul, pe poteca de picior a muntenilor; cel dintâi mai lung şi mai uşor, cea de-a doua mai scurtă şi mai anevoioasă.
Ne oprirăm la umbra unei sălcii de lângă o fântână şi ţinurăm sfat. Tovarăşul meu era pentru drumul pe la Broşteni, eu pentru cel de peste Cerbul. Părerea mea izbuti, cu condiţie numai ca să luăm cai, deoarece opincile noastre erau aproape ferfeniţă şi, prin urmare, tălpile noastre în primejdie.

Peste drum de fântâna lângă care sfătuiam, se afla o casă ţărănească cu o înfăţişare curată pe din afară. Sărirăm un pârleaz şi intrarăm în ogradă. După primirea obişnuită, pe care ne-o făcură doi câini hărţăgoşi, ne ieşi sprinten înainte, de după casă, o femeie tânără, subţirică şi nu tocmai naltă.

- Bine-am găsit, nevastă, zisei eu, bucuroşi la oaspeţi ?

- Bine-aţi venit; bucuroşi, poftim, îmi răspunse ea, cu glas ascuţit şi mlădios. Poftim pe-aici, repetă femeia, cu acelaşi glas; şi apucând înainte, ne duse sub o şandrama, în dosul casei. De o parte fumega un foc pe sfârşite, iar de alta şedea bărbatul pe un scaun lung de ţară, cu patru picioare, înaintea unei mese rotunde. O mămăligă răsturnată chiar atunci şi o strachină cu borş de fasole şi perje verzi alcătuiau ospăţul frugal al acestei perechi de oameni.

- Bine-am găsit şi poftă bună, zisei intrând sub şandrama şi adresându-mă românului.

- Foarte mulţumim, şi bine-aţi venit, ne răspunse el, abia urnindu-se de pe scaun. Poftim de şedeţi; şi ne arătă o laviţă.

- Mult n-o să stăm, că ne grăbim.

- Poftim de odihniţi şi, dacă nu vi-i cu supărare, poftim de gustaţi ceva cu noi. Ia mai dă două linguri, Axinio, pentru dumnealor şi caută ceva de şezut, zise românul femeii lui.

Nici mămăliga şi nici borşul românului nu mă prea ispiteau; totuşi mă aşezai la masă pe un scaun cu trei picioare, care slujea la mestecat mămăliga. Tovarăşul meu se puse pe scaunul Axiniei, iar Axinia pe o cofă cu apă.

- Şi-ncotro mergeţi ? mă întrebă românul.

- Spre Şarul Dornei, răspunsei, şi ne-ar trebui nişte cai ca să putem tăia peste munte, în valea Negrei.

- Vreţi să mergeţi prin Şeştină ?

- Nu cunoaştem locul; dar prin Şeştină sau pe altundeva, destul că voim să fim în Şar pe poteca cea mai scurtă.

- Atunci peste Cerbul şi prin Şeştină; scoborâţi în Neagra la Mârcu, ş-apoi apucaţi valea spre Dârmocs, Panaci, Păltiniş şi ieşiţi în Şar.

- Şi cai unde-am putea găsi ? întrebai eu.

- Dacă vă trebuie numaidecât, avem şi noi.

- Atunci treaba merge de minune; cât o să plătim ?

- Câte cinci franci de cal, ca să vă ducă până-n Neagra Şarului.

- Plătim cinci franci; dar ce facem cu caii acolo ?

- Apoi merge Axinia cu dumneavoastră pe jos.

- Atunci ne-am înţeles; când putem pleca ?

- O să zăboviţi numai pân-om prinde caii de pe deal; pân-atunci îţi odihni o ţâră-n casă.

Ne scularăm de la masă. Axinia plecă la deal după cai, noi intrarăm în casă şi ne culcarăm, românul rămase afară.

Dormirăm două ceasuri bune. Când ne scularăm, erau patru ceasuri după-amiază; iar caii gata înşeuaţi.

O tarniţă(1) de lemn acoperită cu o pocladă(2) subţire, strânsă cu o curea de piele adusă pe sub pântecele calului şi înnodată la o parte, alcătuia ceea ce noi am numi o şa. Până ce să cercetăm noi caii, până ce să mai punem câte o pernă peste pocladă şi până ce să închingăm caii din nou, Axinia se duse sub şandramaua de dindos, intră apoi în casă şi, când ieşi în pragul uşii gata de plecare, cât pe ce să n-o mai cunoaştem. Se spălase, se pieptănase şi se îmbrăcase. Era o femeie ca de douăzeci şi cinci de ani cu faţa lungăreaţă şi trăsături foarte regulate; nasul, mai cu seamă, drept şi proporţionat, îndeplinea ceea ce lipsea ochilor ei prea mici, dar negri, vii şi scânteietori; gura mică, părul negru, trupul sprinten... Pe vârful capului, înnodat cu oarecare neîngrijire şi cochetărie avea un tulpan untdelemniu şi nou de tot; gâtul îi era încărcat cu mărgele de toate feţele şi o cămaşă vârstată cu borangic îi îmbrăca jumătatea de sus a corpului său; de la brâu în jos, două fote se scoborau până deasupra gleznelor; picioarele îi erau goale, dar curate; iar cruciş peste umăr, atârnată la şoldul stâng, purta o geantă de lână vărgată cu negru şi roş; astfel, Axinia era gata de drum. Plătirăm 10 lei românului, încălecarăm şi plecarăm.

Erau cinci ceasuri după-amiază. Cât-colea, Axinia ţesea iute din picioare, şi sânurile-i tari săltau în cadenţă sub cămaşa-i albă şi subţire.

Muntele Cerbul începe drept în loc; şi aproape-mi strâmbam gâtul, uitându-mă spre vârful lui. Suisem atâţia munţi călare sau pe jos; îmi venea totuşi greu să-mi dau seama cum era să urcăm noi pe spatele Cerbului. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subţire şi nervos, cu unghia fină şi sensibilă, deştepţi din fire, cuminţi din împrejurări, caii de munte sunt un dar nepreţuit. Fără să-i cârneşti din frâu, ei aleg singuri poteca cea mai bătută. Totuşi niciodată n-am înţeles pentru ce caii aceştia merg pe marginea despre prăpastie, când drumul e tăiat în coasta muntelui; e adevărat că oarecare fiori îţi răcesc inima, când te uiţi în jos; poţi însă fi pe deplin încredinţat că niciodată calul de munte nu va călca greşit.

Cerbul e un munte urât. Prea înclinat, ploile torenţiale i-au săpat coastele, şi mâncături adânci de lut galben cu gingini verzi şi sărăcăcioase îl brăzdează din creştet până-n poale; iar poteca de suit şerpuieşte, de regulă, pe fundul adânc al acestor mâncături. Lut la dreapta, lut la stânga, tufe de mesteacăni nevoiaşi deasupra capetelor noastre, nici o privelişte pentru ochi, nici un orizont pentru suflet... toate acestea făceau drumul nesuferit. 

* * *

________

(1) tarniță = șa țărănească din lemn

(2) pocladă = țesătură de casă mițoasă, din lână, întrebuințată ca pătură

Sursa foto

Urmează Pe Șeștină (2) !