ÎN VALEA SABASEI (5)

de Calistrat Hogaș

Urmare la În valea Sabasei (4)

Mersesem numai vreo două ceasuri şi mă simţeam obosit ca după o întreagă zi de drum. Mă hotărâi să poposesc undeva la umbră spre a-mi împrospăta puterile. Mă abătui din drum şi intrai în pădure; întâmplarea mă duse sub un pâlc de mesteacăni, unde pământul era aşternut cu o pajişte deasă şi moale; îmi luai bocceaua din spate, o aşezai în chip de pernă la rădăcina unui mesteacăn, îmi desfăcui opincile şi mă lungii cu faţa-n sus şi cu capul pe boccea...

"Ce dracu să-l fi apucat pe tovarăşul meu ?" Începea să-mi fie somn... Scosei carnetul şi trimisei tovarăşului meu din depărtare următoarea scrisoare în versuri: Nu poţi să-mi spui, amice, cam unde o s-ajungi 

Pe drumul ars de soare cu paşii tăi cei lungi ? 

Te du... la revedere şi nu fi amărât, 

Bocceaua ta din spate să-ţi ţie de urât ! 

Iar când te-a-nvinge drumul şi nu vei mai putea, 

Lungeşte-te ca mine, cu capul pe boccea, 

Desfă-ţi de la picioare opincile uscate 

Şi-n umbră de mesteacăni, întinde-te pe spate. 

Şi dacă ai, ca mine, poetice simţiri, 

Înalţă-te la ceruri prin crengile subţiri... 

Eu chiar acum avut-am, în depărtatul cer, 

O tainică-ntâlnire cu vechiul Jupiter... 

Şi poate vrei, şi ţie, să-ţi spun ce-am sfătuit ? 

Să-ţi spun: bătrânul Zeus e foarte amărât; 

E veşnic dus pe gânduri, cu capul între mâini, 

De când l-au lăsat grecii şi s-au făcut păgâni. 

La cine, nu mai are, sărmanul, să-şi încrunte, 

Cum şi-ncrunta odată, sprâncenele-i cărunte, 

Ş-asupra cui nu are, sărmanul, să trimită 

Vrun fulger de urgie, cum trimitea odată; 

Şi stă plecat şi gârbov pe ruginitu-i sceptru, 

Cum stă-n Karnak, la lună, un palid rege spectru; 

Şi-n sufletu-i nu are decât un singur dor: 

Să moară; dar nu poate, căci e nemuritor, 

Sărmanul, cu basmaua - căci are şi basma -

Ştergându-şi de plâns ochii, Olimpu mi-arăta 

Cu slăbănogu-i deget. — Păcat că nu am timp 

Să-ţi spun cu de-amănuntul tot ce era-n Olimp. 

Să-ţi spun doar că Junona se dă cu suliman, 

Că Marte se întrece cu Venus în cancan, 

Că Ganimed, ştrengarul, îşi pune toată verva 

Să scoată din sărite pe pudica Minerva; 

Că Hermes bate ceardaş cu Apollon din pinteni, 

De nici n-ating pământul, atâta sunt de sprinteni ! 

Că Bacus e egumen, Silen mitropolit, 

Că Prosperina trage pe Aides la chit, 

Că cele nouă Muze un dinte n-au în gură, 

Şi că Vulcan la toate le-a făurit dantură; 

Că ambrozia-i rară, nectar nu se găseşte, 

Că Poseidon în ceruri e negustor de peşte, 

Şi că, de când vaporul ieşit-a la iveală, 

Naiadele fugit-au în cer cu pielea goală; 

Că Pegas e o gloabă, ce zace de răpciugă; 

Că Faeton-l-înhamă de trage la cotiugă; 

Că şi-a pierdut Diana şi arcul, şi ogarii, 

Ş-acum desculţă mână la păşunat măgarii; 

Că, tot precum odată, ş-acum Endimion, 

Lungit la umbră, doarme ş-a-mbătrânit în somn; 

Că Cerber e o javră cu coada între vine; 

Că Hebe-i tot frumoasă şi mă-ntrebă de tine; 

Că Momus sta deoparte şi, când a auzit, 

A râs, a râs, sărmanul, a râs pân-a pocnit!... 

Ş-acum, fiindcă zeii-s în doliu după Mom, 

Îi las ca să-l jelească, şi eu mă culc să dorm...

Şi cred că cel din urmă vers îl scrisei horăind... Atât îmi era de somn... Adormii. Şi cine ştie cât aş fi dormit, dacă, prin vis, nu mi s-ar fi arătat o fiară îngrozitoare, ce-şi deschisese de departe gura-i plină de colţi şi venea asupra mea, gata să mă-nghită. Sării ars drept în picioare... Un câine, care muşluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, speriat de năprasnica mea deşteptare...

"Dar dacă câinele era lup, mă gândii eu, aşa-i că existenţa nasului şi-a urechilor mele ar fi devenit foarte problematică ?"

Umflai bocceaua în spate şi mantaua pe umeri şi plecai. Soarele era drept la amiază şi razele lui perpendiculare ardeau ca nişte săgeţi de foc; arşiţa era covârşitoare şi, sub umbra deasă a pădurilor, vântul părea că adormise; nici o frunză nu se mişca; cel mult dacă o foaie de plop, fără echilibru, se clătina repede şi fără pricină pe o ramură înaltă.

În pajiştea ce mărginea drumul, câţiva rari cosaşi sau greieri ţârâiau a arşiţă. Tot încotro mergeam eu, curgea şi Sabasa cu unde repezi şi clare; privind-o numai cum se strecoară iute şi murmurătoare pe sub umbra deasă şi tăinuită a pădurilor, îmi pricinuia o simţire de dulce răcoare sub arşiţa caniculară a verii. Mă aşezai pe un bolovan la umbră şi, dus pe gânduri, priveam nemişcat apa care fugea. Pe cursul ei neoprit, mi se părea că fuge şi sufletul meu; şi o melancolie neaşteptată mă cuprinse...

Peste câteva minute, îmi urmai drumul pe valea strâmtă şi lungă a Sabasei.

Munţii păduroşi, ce se ridicau de o parte şi de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi şi de brazi posomorâţi; pe alocurea, o stâncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemişcaţi; ici-colea, din câte un unghi mai adăpostit al peretelui de stâncă, răsărea, ca în familie, dintr-un strop de ţărână, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruţ de azur. S-ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sânul sterp şi dezolat al morţii... Cine ar crede că dintr-un sentiment de milă nu m-am atins de una măcar din aceste flori ! Nu erau ele oare singura podoabă, singura mângâiere a stâncii pe care crescuseră ?

Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistriţa; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atâţia butuci câţi erau sămănaţi fără regulă, şi unii peste alţii, pe prundurile Bistriţei şi ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pământ, se scoborâseră din munţi în vale şi nu aşteptau decât să intre pe dinţii ascuţiţi ai ferestrăului care ţipa de foame pe malul drept al Bistriţei, la gura Borcii.

Mă uitai în toate părţile, ca să văd pe tovarăşul meu; dar nu-l văzui; întrebai pe nişte plutaşi de pe mal, care-mi spuseră că un tânăr, aşa cum întrebam eu, se află la crâşmă. Trecui podul de pe Bistriţa şi urcai la crâşma din deal. Tovarăşul meu rodea un covrig şi sorbea dintr-un pahar cu vin.

- Bun-ajuns, amice, zisei, luându-i paharul de dinainte şi vărsându-i-l; am întâmpinat, urmai eu, multe secături în viaţa mea: mi-a fost, însă, dat, în cursul acestei călătorii, să fac cunoştinţa celei mai desăvârşite...

- Secături, mă întrerupse el, foarte bine, de secătură, secătură, da vinul de ce mi l-ai vărsat ?

- Fiindcă ai obiceiul de a te îmbăta şi fără să bei... Mă rog, n-ai putea să-mi lămureşti ce fuse asta ?

- Aveam de gând să mă sui pe plută şi să plec la Piatra.

- Ei, şi ce te-ai oprit ? Nu cumva crezi că era să mor de dorul tău ?

- Tocmai fiindcă lucrul acesta era să se întâmple, de aceea m-am răzgândit !

- Foarte rău te-ai răzgândit; de plecai, aveam pe cap o belea mai puţin.

- Şi pentru ca să ai o belea mai mult, de aceea am rămas... Băiete !... o garafă de vin.

Peste puţin, un băietan murdar, vârât în nişte ciubote unse cu dohot şi croite dintr-o vacă întreagă, ne puse dinainte o garafă cu vin, de pe care zoile se prelingeau în toate părţile, câţiva covrigi uscaţi şi pătaţi de muşte, şi două pahare, copii în dreptate ai gărăfii cu vin...

Băurăm, plătirăm şi plecarăm.

Sfârșitul povestirii În Valea Sabasei 

Găsești povestirea pe scurt a textului pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare

Urmează Pe Șeștină !