de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”
Urmare la Pe Șeștină (1)
Strâns între tovarăşul meu, care mergea înainte pe roaiba lui mică şi slabă, şi Axinia, care se acăţase de coada calului meu, mă simţeam arestat. Fu un moment când crezui că mă duc pe spate; poteca suia prea pieptiş şi Axinia, atârnându-se prea greu de coada calului meu, bietul dobitoc se lăsă pe picioarele de dinapoi.
- Bine, Axinio, fată hăi, o să cădem şi eu şi calul peste tine, ş-o să-ţi fie cam greu, zisei eu, cumpănind calul înainte.
- Nu te teme, cucoane, nu te teme, că nu cazi; numai ţine-te bine, că e cam cheptiş.
- Da lasă-te de coada calului, c-ai să mă dai de râpă; n-auzi ? du-te mai bine şi te ţine de coada iepei, că boierul cel tânăr îi mai uşor.
Acest argument convinse pe Axinia, care, trecând iute ca o suveică pe lângă mine, se agăţă de coada iepei tovarăşului meu, fără ca el să bage de seamă. Rămăsei puţin în urmă. Tovarăşul meu, lung şi subţire şi cu picioarele lungi, se ţinea plecat înainte şi ghebos pe roaiba lui mică şi slabă; Axinia, silită de natura drumului şi de mijlocul ce-şi alesese ea pentru a urca la deal, mergea plecată înainte, iar trupul ei rotund şi învelit în fotele-i strâmte, sucindu-se când la dreapta, când la stânga, urma, în mişcare şi cadenţat, mecanismul picioarelor.
După un ceas şi jumătate de un mers anevoios ieşirăm deasupra Cerbului; şi de unde credeam că vom întâlni vreuna din acele aşezături limpezi, ce de regulă se deschid pe vârful munţilor, ne trezirăm în faţă cu o nesfârşită încurcătură de poteci înguste şi cotigite care şerpuiau, se încrucişau şi se pierdeau pe sub tufele dese de mesteacăni ce ne împrejmuiau mersul. Axinia, care poate să fi avut ceva din firea stâlpului de foc ce călăuzea pe magii din răsărit, apucă înainte pe una din poteci şi dispăru în desimea mestecănişului mărunt din calea noastră; iar ochii noştri nu se dezlipeau de capul ei, care ne slujea de cârmă în această mare de frunziş numai atâta de adâncă pe cât era şi Axinia de înaltă.
Tulpanul ei untdelemniu ne făcea o mulţime de şotii; aproape de aceeaşi faţă cu frunzele de mesteacăn, de multe ori îl pierdeam din vedere; şi, luându-ne atunci numai după clătinarea frunzelor, care putea fi pricinuită de vânt, apucam câte o cărare greşită; Axinia însă avea grijă să se uite înapoi din când în când.
- Nu pe-acolo, nu pe-acolo ! striga ea, când ne vedea că apucăm rău; faceţi după mine !
Şi când noi căutam capul Axiniei la dreapta, glasul ei răsărea la stânga. Ciuda noastră şi necazul cailor, care trebuiau să taie de-a dreptul prin tufe, nu erau proaste.
- Bine, Axinio, fată hăi, zisei eu când putui fi mai aproape de dânsa: Cine dracu ţi-o şoptit Tulpan verde ţi-ai făcut ? Nu vezi că cuconaşul ist tânăr te prăpădeşte din ochi prin mestecănişul ist broticiu ca şi tulpanul tău ? Batâr, de te făcea mă-ta mai naltă, ca să-ţi răsară părul şi ochii tăi negri deasupra frunzişului ! Dar aşa ? Pare că eşti un buratec, fa, la cap; el verde, frunzele verzi; mesteacănii mărunţi, tu numai cât dânşii... O să ne rătăcim, fată hăi !
- Las' că mă uit eu înapoi şi vă strig, când îţi apuca rău.
- Ba să strigi tu pe naiba; cu strigătul tău ne bagi prin toate tufele. Ia să faci bine să nu te dezlipeşti de botul calului, ori te leg la oblânc ! Ce dracu, parcă eşti o suveică.
- Haide, hai, că înnoptăm în pădure şi ne mănâncă ursu, zise ea iuţindu-şi pasul şi fără a se uita îndărăt.
Şi după cum pământul era de ondulat, tot aşa şi ea, acum se cufunda în frunzişul ca o apă, acum numai capul i se arăta pe deasupra.
- Mare lucru, să nu fi dat strechea peste tine, Axinio, zisei eu iuţind calul şi căutând a mă ţinea cât mai aproape de dânsa.
Ea îşi căuta însă de drum, ţesând iute din picioare şi lunecând ca o zvârlugă pe poteca strâmtă şi cotigită, ce şerpuia pe sub mestecăniş. Înţelesei că cu Axinia n-o poate cineva scoate la capăt aşa de uşor... Mă mulţumii, deci, a căuta să mă ţin cât mai aproape de dânsa. Cât-colea, tovarăşul meu înota şi el prin desişul verde cu roaiba lui mică şi slabă. În cele din urmă, ne ajunse şi el.
- Uff !... făcu Axinia, scoţând din geantă o basma albă cu horbotă groasă pe margini şi ştergându-şi faţa de sudoare; uf, ce zăpuşeală ! Şi se lungi pe iarbă sub o tufă de mesteacăni.
- Vezi, dacă ţeşi prea iute, suveica dracului, c-ai ostenit ? zise tovarăşul meu, descălecând.
- Ei şi pe 'neata te-o pălit nila ! parc-ai să faci pânză cu mine.
- Pânza ca pânza; vi-ţi înţelege voi mai pe urmă, Axinio, zisei descălecând şi eu; dar, pân-atunci, n-ai face rău să-mi spui unde-o să mânem noi în ias' noapte ?
- Unde ? La Avrum în Şeştină, răspunse ea, cu siguranţă.
- Şi, mă rog, ce mâncare-i Avrum al tău din Şeştină, despre care îmi spui ca de un om pe care toată lumea e datoare să-l cunoască ?
- Da ce? 'Neata nu ştii ? Avrum din Şeştină, crâşmariu.
- Da cum să nu-l ştiu ! Mi se pare că sunt chiar oleacă de cimotie cu el.
De altmintrelea întrebarea mea era de prisos şi răspunsul putea fi de la sine cunoscut. Cine zice, în satele şi localităţile noastre de munte, Avrum, Iţic, Leiba, Burăh, Şloim zice crâşmar, adică un fel de păianjen, care-şi ţese pânza lui la locul cel mai prielnic, pentru a-i cădea în mreajă tot felul şi, pe cât se poate, mai multe insecte; şi, precum păianjenul stă la pândă în mijlocul pânzei sale, tot aşa Avrum sau Iţic pândesc pe trecători de la umbra crâşmei lor.
- Şi mai avem mult până la Avrum al tău ?
- A mai fi pe jumătate cât am mers.
După câteva minute de odihnă, încălecarăm şi plecarăm. Soarele cumpănise acum după dealuri şi nu mai poleia cu cele din urmă raze ale sale decât piscurile munţilor din răsăritul ce se întindea la spatele noastre. Pe nesimţite însă îşi stinse şi apusul lumina sa şi liniştea amurgului cuprinse nemărginitul ocean de munţi, ce ne înconjura din toate părţile. Axinia îşi vârâse în geantă basmaua sa albă cu horbotă groasă pe margini; tovarăşul meu începuse să-şi încheie, cu îngrijire, la piept vengherca lui soldăţească; eu îmi aruncasem mantaua pe umere; sudoarea se uscase de pe cai...
În munte, radiarea nocturnă se face repede şi răcoarea nopţilor senine e cu atât mai mare, cu cât ziua a fost mai călduroasă.
Când părăsirăm mestecănişul spre a intra în Şeştină, înnoptase de tot, şi frigul se făcuse simţitor. Luna plutea slobodă în depărtările umbroase ale spaţiului deşert, împrejmuindu-şi chipu-i mort şi palid cu o fantastică ramă de întuneric şi lumină. Înaintea noastră, lungă, largă şi pleşuvă, se întindea Şeştina ca un luciu de apă, încremenit sub o reţea de umbră; ai fi zis că o iarnă prea timpurie aruncase un giulgiu de brumă peste umerii goi şi pustii ai Şeştinei !...
Sub razele piezişe ale lunii, umbrele înalte ale ierburilor închipuiau figuri întunecoase şi nemăsurat de lungi pe întinderea sură a câmpiilor; iar vântul uşor, clătinând alene aceste ierburi, pricinuia un joc fantastic de umbre bizare.
