de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”
Urmare la ”Hălăuca”
 |
| În Valea Sabasei |
Erau
două ceasuri după-amiază, când sosirăm în pitoreasca vale a Sabasei.
La
spatele noastre, Hălăuca, cu nenumăratele sale trepte verzi, se ridica în
depărtare ca un nemărginit amfiteatru, care închidea cerul înalt al vederii
despre răsărit. În faţă, pe stânga şi-n dreapta noastră, munţii Sabasei, Borcei
şi Fărcaşei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare
încremenită de valuri violete cu nuanţe de aur; iar peste această privelişte
neţărmurită, arşiţa de cuptor aruncase o reţea subţire de aburi fumurii, care
dădeau întregului înfăţişarea unei mări de opal. Căldura era covârşitoare şi
întreaga natură părea că răsuflă greu...
Intrasem
pe prundul Sabasei, un pârâu limpede, care purcede din fundul munţilor
Fărcaşei, se furişează repede pe sub umbra pădurilor întunecoase ce încununează
înaltele sale maluri de stânci calcarice şi se aruncă în Bistriţă drept Borca.
- Nu
mi-ai putea spune, frumosul meu Adonis, ce mână binefăcătoare a umplut cu rouă
această cupă de mozaic ? zisei, adresându-mă tovarăşului meu şi arătându-i cu
degetul spre pârâu.
- Nu
ţi-aş putea spune hotărât lucrul acesta, răspunse el foarte serios; dar tot cu
aceeaşi nedumerire, ca şi d-ta, te-aş putea ruga să-mi spui cam ce minte
nesăbăduită a aşternut cu pietre aşa de ascuţite cărările acestor munţi, fără
să se gândească, cel puţin, că opincile mele vor călca odată pe aici şi că,
rupându-se, mi se vor beşica tălpile şi voi rămânea olog ? Ia uită-te.
Şi cu
o îndemânare de care nu l-aş fi crezut destoinic, ridică talpa piciorului său
lung ca un catarg până la înălţimea nasului meu; opinca lui era, în adevăr,
ferfeniţă.
- Cele
mai din inimă ale mele păreri de rău pentru actualele tale opinci şi pentru
viitoarele tale picioare oloage; totuşi nu te împuţina cu sufletul; opinci cred
că vom găsi la casa flăcăului nostru, cât despre picioare, o să îngrijim de
altă pereche, îndată ce vom întâlni în drum vreo turmă în care, afară de oi, să
mai fie şi... capre, spre pildă... Până atunci însă eu aş fi de părere să ne
scăldăm.
- Cum
? aşa înfierbântaţi şi asudaţi cum suntem ?
- Da
!... Nu cumva te iei, din greşeală, drept Alexandru Machedon, ori Frederic
Barbă Roşie şi te temi, prin urmare, să nu mori de friguri sau de apoplexie ?
Hai să ne scăldăm!
-
Flăcăule ! strigai eu către băietanul care mergea înaintea noastră, vreun loc
mai bun de scăldat nu ştii tu pe-aici ?
- Da
cum nu, răspunse el oprindu-se şi întorcându-se către noi; uite, o ţî' mai la
vale este un loc bun de scăldat.
După
un pătrar de oră, sosirăm la umbra unei stânci enorme de calcar, unde pârâul
făcea un cot limpede şi adânc. Mesteacănii bătrâni şi pletoşi, cu trunchiuri
netede şi albe, uitându-se parcă în apa de sub stânca pe care se născuseră,
atingeau cu vârful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi
zis că te afli sub una din acele bolţi de umbră şi verdeaţă, pe care o nimfă
pudică o alcătuieşte, la loc tainic, pentru ora misterioasă a băilor sale.
-
Iată-ne, junele şi graţiosul meu Faun, zisei adresându-mă tovarăşului meu,
sosiţi la locul unde nimfele acestor păduri obişnuiesc a-şi dezveli, câteodată,
comorile lor de graţii; desfă deci cununa de iederă şi lăuruscă ce încinge
fabuloasele tale tâmple, leapădă această piele de leu, care acopere jumătatea
de moale alabastru a corpului tău, aruncă departe băţul tău încovoiat şi
noduros, şi hai să cercăm dacă aceste unde de cristal rece şi curgător mai
păstrează încă urmele îmbălsămate ale vreunei nimfe sperioase cu sânuri crude
şi sălbatice.
-
Ştii, răspunse el, că nu-mi plac parfumurile; prin urmare hărăzesc mai dinainte
nasului dumitale orice soi de miresme ar fi lăsat, în undele acestea de cristal
rece şi curgător, nimfele dumitale cu sânuri crude şi sălbatice.
După o
jumătate de ceas, răcoriţi şi întremaţi, ne urmarăm drumul înainte. Soarele sta
să apună, când sosirăm la casa părinţilor flăcăului nostru. Mama lui vitregă ne
ieşi întru întâmpinare; era o femeie naltă, bine făcută, cu ochi negri şi mari,
cu gura mică, cu nasul drept şi potrivit; în toată înfăţişarea ei, femeia de
ţară se amesteca cu cea de târg.
Curat
îmbrăcată într-o fustă de cit şi o cămaşă de subţire şi albă pânză de casă,
vrâstată cu borangic, avea părul cu îngrijire pieptănat şi adus pe tâmple cu
oarecare cochetărie; iar pe creştet era strâns în conci şi străpuns cu un ac de
păr, cu gămălia de sticlă roşie. Când intrarăm în ogradă, ea şedea pe un
lăvicer aşternut pe prispă şi împletea la un colţun.
-
Apoi, dragă jupâneasă, zisei eu de departe, cu voie, fără voie, bucuroşi sau
nebucuroşi, iată-ne oaspeţii dumitale pentru noaptea asta; cel puţin flăcăul
dumitale, după ce i-am tras o spaimă ţapănă, s-a hărăzit să ne găzduiască.
-
Bucuroşi, poftim, zise femeia, sculându-se şi venind să ne întâmpine. Bine ai
făcut, Ioane; poftiţi ! Ce face tată-to ? zise ea, adresându-se către flăcău.
— Tot
cum îl ştii, răspunse Ion, punând putina pe prispă.
Până
ce să lepădăm din spate boccelele noastre, femeia intră în casă şi mai aduse
vreo două lăvicere curate, pe care le aşternu afară pe prispă.
Un
băieţel ca de opt ani, îmbrăcat în cămăşuţă şi izmene de pânză de casă, ca
ghiocul de albe, încins peste mijloc cu un chimir mic şi cu părul în plete
lungi lăsate pe spate, după obiceiul muntenilor noştri, şedea pe prispă mai
deoparte şi, mirat, se uita la noi cu ochi negri, nevinovaţi şi mari.
-
D-apoi bine, Vasilică mamă, îi zise femeia cu un glas în care duioşia nu
lipsea, tu nu gânduieşti nimica ?
